Caietul albastru

De cand ma stiu, as putea spune, dar mai precis de la varsta de cincisprezece ani, am tinut – cu unele intermitente – un jurnal intim. In epoci diferite, el a luat infatisari felurite: cand simplu caiet de note referitoare la evenimentele, la trairile zilei, cand jurnal de lectura, uneori repertoriu al exercitiilor spirituale, consemnare a meditatiilor urmand un itinerarium mentis in Deum, alteori caiet al unei pasiuni obsesive, de cele mai multe ori un melting pot in care ghiveciul cuprindea reflectii, note pe marginea cartilor, a evenimentelor din lume, scrisori, insemnari de calatorie, proiectii in imaginar, vise, fictiuni. In anumite perioade purtam chiar doua „jurnale”, unul pentru consemnarea reflectiilor, altul pentru urmarirea desfasurarii unei experiente intime acaparatoare. Nu arareori textele depaseau limitele insemnarii „zilnice”, constituindu‑se in eseuri construite zile, daca nu chiar saptamani de‑a randul.

Caiete intregi, file numeroase din aceste arhive intime s‑au risipit, au pierit prin naufragiile ultimelor decenii, prin locuinte perchezitionate, parasite, confiscate, trecute in „patrimoniul statului”. Altele, tot numeroase, s‑au regasit in lazi si saci esuati – daca nu pe plaji pustii – prin garajele si magaziile prietenilor sau ale rudelor. Cateva mi‑au parvenit, aduse sau transmise clandestin peste frontiere, in perioada in care eu insumi, refugiat politic in Franta, nu ma puteam intoarce in tara. Printre ele, „Caietul” acesta „albastru”.

„Adevarata putere, scrie tanarul erudit Balota, se afla in puterea fara glorie, in puterea ascunsa, in fecunditatea tainuita. Nimic manifest, samanta este ingropata adanc. In somnul semintei e puterea fara glorie. Insasi pasivitatea ei e rodnica. Secerisul, gloria tarzie a semintei dincolo de orizontul ei. Samanta e puternica in timpul agoniei sale subterane”. Aceste note – ce pot fi considerate un manifest indirect – sunt scrise in ianuarie 1955 […] E captivanta incursiunea efectuata in ’91-’98 in sumbrul an ’54-’55; ochiul lucid al eruditului Balota il „priveste” pe junele de atunci, il judeca, il trateaza cu iubire, cu intelegere, cu ranchiuna de carturar. Se obtine astfel un efect al stranietatii; e ca si cum ai inainta printr-un labirint al timpului, labirint ce are in loc de ziduri – oglinzi. In timp ce vezi diferite chipuri reale in oglinda, asisti la descrierea lor luxurianta, memorabila, iar numai peste cateva clipe ai sansa sa vezi aceleasi chipuri vii, descrise de acelasi spirit… ce a acumulat o experienta – de la primul jurnal, de la primul segment de timp – de patruzeci de ani aproape. Cuceritoare, asprimea unui guru intoarsa impotriva sa, asprime ce denota faptul ca razboiul subteran, inceput acum cateva decenii, e in toi; Maestrul isi este fidel siesi, se infrupta imperial din mizeria oricarei autodepasiri (Nietzsche). Atingand o data un ideal – kantian vorbind, „un lucru individual, determinabil sau chiar determinat numai prin idee” –, Nicolae Balota, il depaseste exemplar, inventand idealuri ce dau largi fiori de sfant mister. (Lucian Blaga)”