Biserica crestina si provocarile economice. Volumul 2. O viziune istorica in Biserica Crestina

Biserica crestina si provocarile economice. Vol. II. O viziune istorica in Biserica Crestina – Adrian Ignat

Cuvant inainte: 

Am auzit pe unii exprimandu-se in mod inteligent asupra istoriei si asupra studiului istoriei. Sustineau cu tarie ca istoria nu este decat un lung sir de date si evenimente menite a ne incarca memoria, dar fara nici o insemnatate pentru societatea actuala. Unii ca acestia nu au inteles si nu inteleg nici propria lor existenta. Nu au inteles, ca, asa spun oamenii din popor, omul intelept invata si din experienta altora, iar cel fara de minte nici macar din propria sa experienta. De aceea, acum, cand societatea actuala sufera mutatii deosebite, indreptandu-se spre zari inca nedefinite, ne intrebam in mod legitim: Oare istoria ne poate prezenta modele sau exemple suficient de puternice care sa ne ghideze in activitatea sau misiunea noastra actuala? Putem oare sa deslusim ceva din experienta celor dinaintea noastra pentru a putea sa aplicam in propria noastra viata? Oare societatea isi mai apreciaza valorile?

Cartea de fata vine in intampinarea acestor intrebari, cautand sa continue tratarea relatiei Biserica-economie, pe de-o parte, iar pe de alta parte sa arate modele si exemple istorice ale acestei relatii, cu repercusiuni pentru prezentul si viitorul Bisericii si al societatii actuale. Pe parcursul acestui studiu nu voi incerca sa realizez o teoretizare a importantei istoriei, ci voi incerca sa prezint in lumina adevarului istoric oameni si fapte, atitudini si actiuni, actiuni si repercusiuni din viata Bisericii crestine. Toate aceste repere doresc sa le prezint intr-un ansamblu complex, cu relevanta pentru actualitate, considerand ca in momentul in care ne uitam trecutul, exista riscul sa repetam greselile acestuia. Insa, cunoscandu-ne trecutul, ne intelegem prezentul si privim cu incredere spre viitor.  

Greselile trecutului, faptele sau actele unor personalitati politice sau bisericesti din trecutul Bisericii crestine prind contur din negura vremurilor, aducand pe tapet modele, non-modele si contra-modele de slujire a lui Dumnezeu si a oamenilor. Linia de demarcatie intre aceste moduri de vietuire (intre model, non-model si contra-model) este usor de trecut, usor de ignorat. Repercusiunile unor decizii pripite, neintelepte, a unor atitudini lipsite de coerenta morala si intelepciune duhovniceasca, a unei vieti traite in lux si desfatare in detrimentul celorlalti, au afectat viitorul societatii si al Bisericii, modeland o anumita configuratie confesionala in cadrul Bisericii crestine.

Exemplele istorice ne demonstreaza faptul ca in momentul in care slujitorii Bisericii au cazut prada diverselor ispite: lux, desfranare, formalism, arghirofilie, cand nu a mai existat o dorinta sincera de a cladi o Biserica vie, lucratoare in Hristos, cu credinciosi ce simt si traiesc viata bisericeasca, s-au produs diverse evenimente (erezii, schisme etc.), care au rupt unitatea Bisericii, care au cauzat mult rau in viata Bisericii si a credinciosilor sai. Trezirea din letargie, reancorarea vietii in Hristos, cresterea dragostei si a devotamentului pentru Biserica sunt tot atatea necesitati din viata crestinilor, ce isi indreapta privirea plina de credinta spre Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor nu trebuie sa fie un deziderat la care se apeleaza ori de cate ori este nevoie, ci expresia unei credinte adanci, lucratoare in iubire.

Istoria ne-a demonstrat faptul ca de multe ori omul, indepartandu-se de Dumnezeu, a considerat ca poate lua locul Acestuia, ca poate sa stapaneasca peste cele materiale si spirituale, ca aici si acum este raiul si iadul si ca ceea ce va urma nu este decat continuarea fireasca a acestei vieti (cel care a fost bogat aici va fi bogat si in viata urmatoare, in vreme ce saracul va fi sarac si in viata viitoare – in contrapondere cu pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar). Pentru altii, asemenea celor dintai, dictonul „dupa mine potopul” a constituit un mod de vietuire. Au dorit sa aiba de toate aici, pe pamant, indiferent de ce trebuie sa faca pentru aceasta. Altii considera ca detin adevarul absolut, ca sunt stapanii adevarului si ai dreptatii, intrucat detin puterea aici pe pamant. Tuturor acestora Dumnezeu si Biserica le spune ca mai devreme sau mai tarziu ei vor trebui sa raspunda pentru tot ceea ce au facut sau au omis sa faca.

Biserica Ortodoxa a subliniat in permanenta importanta istoriei. Cu toate acestea ea nu a fost de acord cu acceptarea pasiva a situatiilor istorice, ca pe ceva à priori. In istorie, crestinul ortodox trebuie sa devina un factor determinant pentru modelarea lumii, si nu un spectator impasibil. „Hristos nu ne-a lasat sa fim dominati de o viziune pesimista a istoriei, ci ne-a indemnat sa nu ne pierdem curajul, fiindca El a biruit lumea. Intr-o lume in care omul a ramas fara radacini pamantesti si ceresti, misiunea noastra nu este cea de a ne orienta numai catre cer, uitand de pamant, si nici numai catre pamant, uitand de cer, ci de a inainta catre cerul si pamantul nedespartite ale Imparatiei lui Dumnezeu”.

Prezenta Bisericii in lume si in istorie nu a diminuat cu nimic rolul sau sfintitor. Fara a cadea in triumfalism sau in capitulare in fata evenimentelor istorice, „spiritualitatea ortodoxa isi gaseste expresia ei cea mai inalta in diaconia pentru lume, fondata pe constiinta importantei vietii in lume si pe importanta slujirii lumii”.

Asa cum cred ca poate fi anticipat, volumul actual, dedicat Bisericii crestine, doreste sa surprinda evolutiv relatia Biserica-economie, urmarind sa prezinte atitudinea marilor confesiuni crestine fata de bunurile materiale si nu numai. De aceea, un capitol destul de consistent va fi dedicat Bisericii Ortodoxe, urmand ca Biserica Catolica si Bisericile Reformei sa beneficieze de alte capitole in studiul de fata. Este demn de mentionat si faptul ca in ultimele capitole ale lucrarii, am incercat sa surprind crizele, provocarile si evenimentele contemporane care isi pun amprenta asupra vietii Bisericii.

De asemenea, tin sa precizez ca pana la momentul actul in Romania nu s-a publicat nici un studiu consistent care sa surprinda relatia Biserica-economie. Prof. Paul Fudulu si Prof. Costea Munteanu au incercat sa surprinda aceasta relatie, dar dintr-o perspectiva mai mult economica, si in nici un caz urmarind istoric evolutia sa. La nivelul celorlalte Biserici, cu precadere in Biserica Catolica, a existat si inca exista o preocupare pentru aceasta problema. Insa nici unul dintre studiile cercetate si citate in aceasta lucrare nu au in centrul lor prezentarea evolutiv istorica a relatiei Biserica-provocari economice. Tocmai de aceea acest studiu isi dovedeste pe deplin necesitatea, dar si noutatea.

In Biserica Rasaritului relatia Stat-Biserica si-a pus amprenta asupra vietii religioase, imparatul bizantin fiind considerat isapostolos (egal cu apostolii), apostol insarcinat cu treburile din afara ale Bisericii. Chiar daca uneori implicarea imparatului in viata bisericeasca a avut urmari nefaste: inlaturarea unor ierarhi, persecutarea unor teologi dreptmaritori, sustinerea unor erezii ca fiind doctrina oficiala imperiala etc., Biserica crestina a beneficiat de sprijinul, ajutorul si devotamentul imparatilor bizantini. „Nu a existat prin urmare niciodata un conflict serios in Rasarit intre autoritatile laice si cele ecleziale. Patriarhul era o figura importanta; era, ca sa spunem asa, depozitarul constiintei imperiului. Imparatul insa era capul indiscutabil al Oecumene, reprezentantul viu al lui Dumnezeu pe pamant. Intreaga Biserica rasariteana a privit cu dezaprobare dorinta simtita de catre Biserica occidentala din Evul Mediu de a-si subordona toate puterile laice autoritatii Pontifului roman. Insa acuzatia de cezaro-papism, aruncata adesea asupra Bisericii bizantine, nu este corecta, indiferent de cat de aplicabila a putut devenit in Rusia tarista”.

Bunurile detinute de Biserica – activele acesteia – au crescut treptat, ajungandu-se in anumite momente ca unii dintre imparati (imparatii iconoclasti) sa caute sa limiteze puterea, influenta si bunurile dobandite de Biserica. Aceste momente au fost determinate si de situatia socio-economica din imperiu, de interesele imediate ale acestor imparati sau de credinta imbratisata (iconoclasmul). Pe de alta parte, beneficiile materiale primite de Biserica Rasaritului au rodit in viata Imperiului bizantin: consolidarea si coeziunea sociala, pacificarea sociala, sprijinirea celor neajutorati sau asistenta social-filantropica, intarirea culturii si spiritualitatii, dezvoltarea vietii economice (agricultura, mestesugurile etc.), si, nu in ultimul rand, propovaduirea cuvantului evanghelic la celelalte popoare pagane (cazul rusilor, bulgarilor, sarbilor etc.).

Occidentul crestin s-a confruntat cu mult mai multe provocari, ce au avut la baza aspectele economice. Confruntat la inceput cu invazia popoarelor migratoare, cu caderea orasului Roma (476) in mainile migratorilor, Apusul si-a gasit sprijinul in Biserica crestina, in singura institutie care mai exista in acel moment. Episcopul Romei va incerca sa suplineasca acest vid de putere, bucurandu-se de infiintarea unui stat papal (754). Ulterior, dorinta de putere a episcopilor Romei se va materializa in incercarea de a subordona intreaga putere seculara a Europei. Lucrarea Dictatus papae (1074) a papei Grigorie al VII-lea isi va gasi aplicarea in pontificatul papei Inocentiu al III-lea.

In aceeasi perioada de timp, Biserica Catolica se va confrunta si cu unele ispite si pacate, ce vor necesita aparitia ideii de reforma in capite et membris inceputa de papa Grigorie al VII-lea. Lupta pentru investitura, captivitatea babilonica, marea schisma papala, conciliarismul, inchizitia, ca si multe alte crize si probleme aparute in sanul crestinismului apusean medieval, vor conduce in mod inevitabil la aparitia reformei protestante. In opinia teologului Julian Marias, „diferitele inchizitii, razboaiele religioase, dependenta unor Biserici de puterile temporale si politice sunt exemple de partiala infidelitate fata de religia crestina in sine. Dar ar fi o oroare sa consideram toate acestea ca pe un fenomen al trecutului; sub diferite forme, ele dainuie inca, poate din perspective care intr-un anumit sens sunt contrare celor indeobste asociate cu ispitele crestinilor”.

Luxul si distractiile ierarhiei bisericesti, nedreptatea sociala, goana dupa obtinerea unor beneficii cat mai mari (practica indulgentelor), indiferenta la problemele sociale au determinat o schimbare majora care va afecta intreaga viata bisericeasca de atunci inainte. Daca papa Grigorie al VII-lea promova o reforma interioara a Bisericii, o curatire si o innoire interna, Martin Luther si ceilalti reformatori vor realiza o divizare a Bisericii in confesiuni crestine, ce nu impartasesc o invatatura dogmatica, canonica sau cultica comuna.

Colectarea de fonduri prin propovaduirea indulgentelor, celebra expresie spusa de calugarul Tetzel: „Indata ce aurul (banul) suna in cutie, sufletul zboara la cer”, ca si multe alte greseli ale ierarhiei Bisericii Catolice, au determinat succesul raspandirii reformei in mijlocul popoarelor din apusul Europei. Biserica apuseana nu a constientizat ca zidirea unor biserici vii, a unor credinciosi plini de credinta arzatoare in Dumnezeu, care sa lumineze cararile acestei lumi, trebuie sa fie prioritara pentru misiunea si pastoratia sa. Ispitele, pacatele si viciile ierarhiei nu au facut decat sa indeparteze acesti credinciosi dornici de desavarsire spirituala, de Biserica Catolica, caci „nimeni nu poate sluji semenilor daca mainile ii sunt legate de egoism”.

La toate aceste provocari, Biserica Catolica a incercat sa raspunda, convocand Conciliul de la Trident sau ideea de contrareforma, pentru a opri migratia credinciosilor sai spre Bisericile reformate. De aceea, au fost luate diverse masuri interne, ce vizau intarirea disciplinei bisericesti, precum si unele masuri externe, autoritative, sustinute de inchizitia spaniola a lui Caraffa, viitorul papa Paul VI (1555-1559). Facand referire la aceasta perioada din istoria Bisericii apusene, teologul Jean Delumeau o caracteriza drept „o pastorala a fricii”, exercitata in mediul catolic si protestant. Aceasta a generat o adevarata „nevroza colectiva de culpabilitate” si a provocat decrestinarea Occidentului.

Nici dupa aceste evenimente nefaste, Biserica apuseana nu a fost scutita de incercari. Revolutia franceza (1789), insotita de aparitia secularizarii, a marcat si inca marcheaza viata sociala din majoritatea tarilor vestice. Aceasta noua provocare a determinat in cadrul societatii politici si schimbari, care au vizat in mod direct Biserica crestina si prezenta ei in arealul sociala. Secularizata, confruntata cu crize economice, politice, sociale si spirituale, societatea si-a pierdut directia indreptandu-se spre zari nedefinite, fara noima si fara sens, dorind numai sa ajunga la bunastarea materiala, la o viata lipsita de griji materiale. Urmarea tuturor acestor decizii a fost faptul ca Dumnezeu si Biserica crestina, adica spiritualul, nu isi mai gasesc locul in noul om secularizat.

Acum incepe marea provocare a Bisericii crestine. Divizata in multiple confesiuni, ea nu mai are forta de a se opune unei astfel de provocari. Fiecare confesiune va incerca sa aiba cat mai multi credinciosi, sa isi rezolve propriile probleme, sa devina cat mai vizibila in cadrul societatii. Din pacate, divizarea si ignorarea respectului pentru ceilalti reprezinta principalele motive pentru aparitia prozelitismului sectar si a indivi­dualismului misionar.

In cadrul Bisericii Catolice a aparut in America de Sud, pe marginea saraciei generalizate in cadrul societatii si a influentei ideologiei marxiste, un curent teologic interesant denumit teologia eliberarii. Acest curent cu impact social deosebit se adresa in primul rand celor nevoiasi, vizand eliberarea din nevoile materiale imediate cu care acestia se confruntau. Spre deosebire de ideea comunist-ateista, teologia eliberarii se adreseaza tuturor celor in nevoie, celor saraci, cautand sa le ofere paine odata cu credinta in Dumnezeu.

In ceea ce priveste viziunea Bisericilor protestante asupra bunurilor materiale, a aspectelor economice din viata societatii, trebuie mentionat faptul ca de foarte multe ori aceste Biserici sau denominatiuni au sustinut aparitia capitalismului, acumularea si valorificarea bunurilor materiale, spre binele credinciosilor si a cultului respectiv. Prin intermediul zeciuielii, aceste Biserici au acumulat suficiente resurse economice, prosperand, adoptand o atitudine mercantila asupra timpului si spatiului. Teologul John Wesley (1703-1791), fondatorul metodismului, promotor, in predicile sale, al unei atitudini deosebit de favorabile implicarii oamenilor in activitatile economice, a adresat in mai multe randuri enoriasilor sai indemnul: „Castigati cat se poate de mult, economisiti cat se poate de mult, daruiti cat se poate de mult (Gain all you can, Save all you can, Give all you can)”.

In expunerea relatiei Biserica-societate, din punct de vedere protestant, am considerat potrivit sa realizez o analiza a lucrarii lui Max Weber si a altor studii moderne referitoare la impactul culturii si religiei in cadrul societatii. Este interesant faptul ca abordarile lor pun in lumina un pronuntat dezacord, care se intinde de la pozitiile sustinatorilor capitalismului de piata, cu toate vulnerabilitatile acestuia (North sustine ca „Biblia se refera numai si numai la un sistem de piata libera cu o implicare minima a statului”), traverseaza pozitiile criticilor moderati (R. Preston) si ajunge pana la criticii radicali ai capitalismului (Bob Goudzwaard, spre exemplu, argumenteaza ca, dintr-o perspectiva crestina, omenirea trebuie sa evolueze de la o economie bazata pe dorinte si placeri la una bazata pe responsabilitate si pe asigurarea administrarii resurselor si darurilor pe care oamenii le-au primit de la Creator).

Reforma protestanta a creat in sanul crestinismului apusean o paradigma noua. Aceasta paradigma, din punct de vedere economic, a fost exprimata in mod structurat de catre Max Weber, intr-una din lucrarile sale de referinta Etica protestanta si spiritul capitalismului. Max Weber a exprimat rolul protestantismului in nasterea capitalismului occidental. „Punand inainte de toate accentul pe meritul individual, pe munca, singura care sfinteste, pe austeritate – sursa de economisire -, societatea protestanta s-a indepartat fara stirea ei de spiritul crestinismului primitiv si a creat terenul propice germenilor capitalismului”.

Bazandu-se pe invatatura calvina despre predestinatie si despre omagiul adus lui Dumnezeu fara a astepta rasplata, Max Weber sustine ca reforma a dat nastere printre credinciosi unei mentalitati opuse misti­cismului, facand din munca o indatorire, din reusita un semn de alegere, iar din refuzul oricarei rasplati o virtute. „Cautarea profitului se imbina cu o asceza care cere sa nu te bucuri de castig, ci sa reinvestesti profiturile in intreprindere, aceasta atitudine ducand la aparitia mentalitatii rationale proprii intreprinzatorului capitalist modern”.

Teme si preocupari ale Bisericii crestine din toate timpurile, precum: saracia si bogatia, dreptatea sau nedreptatea sociala, adevarul si minciuna, dragostea si ura, credinta si necredinta au redevenit astazi actuale in societate, in contextul acestei crize economice prelungite. Biserica crestina, in general, si Biserica Ortodoxa, in special, trebuie sa isi adapteze discursul sau, sa se mobilizeze in fata unor astfel de provocari, demonstrand continuu prin cuvant si fapta ca nu poate exista o tamaduire a bolilor sociale actuale in afara Evangheliei lui Hristos. Vindecarea sau revitalizarea corpului social trebuie sa se faca in Duhul si in numele lui Hristos, adica pasnic, prin exemplul personal si comunitar. Preotul trebuie sa fie „sarea pamantului” si „lumina lumii” (Matei 5, 13-16), si orice fapta buna sa o faca din dragoste pentru Dumnezeu si aproapele, tinand cont de libertatea persoanei. PF Daniel, facand referire la aceste aspecte, spunea: „Credem ca lucrarea Bisericii este foarte importanta, insa nu trebuie niciodata separata opera social-filantropica de opera spirituala. Cea dintai opera de caritate a Bisericii este cea sacramentala si pastorala, iar cea sociala este o expresie concreta, imbogatitoare, a cele dintai. Mantuitorul Iisus Hristos mai intai a predicat multimilor Evanghelia Imparatiei Cerurilor, adica Evanghelia iubirii milostive si a vietii vesnice, apoi, a vindecat pe cei bolnavi si numai spre seara a savarsit minunea inmultirii painilor si pestilor”.

Biserica Ortodoxa, confruntata de multe ori cu diverse probleme si provocari, recunoaste faptul ca nu numai cei care sunt sanatosi spiritual (sau mantuiti cum spun unele culte neoprotestante) fac parte din ea, ci si cei care au nevoie de doctor, cei pacatosi. Caci „nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi… ca n-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta” (Matei 9, 12-13). Clericii, asemenea tuturor crestinilor, marturisesc inainte de a se impartasi ca „cel dintai pacatos sunt eu”. Este o marturisire care arata pocainta, smerenia si recunoasterea nimicniciei umane in fata Sta­panului etern.

Biserica nu se rezuma la actiunile sau inactiunile unuia dintre membrii sai si nu poate fi caracterizata, facandu-se referire numai la pacatele, slabiciunile, incercarile unora dintre membrii sai. Biserica este mireasa lui Hristos, este trupul Sau. De aceea toti, ca madulare ale acestui trup mistic al lui Hristos, trebuie sa ne ingrijim de vietuirea intru Hristos. „Biserica Ortodoxa este adesea criticata ca nu coboara in social, ca nu iese in intampinarea nevoilor actuale ale societatii si ale credinciosilor, ca nu desfasoara o activitate sociala. Fara indoiala ca aceste aspecte ale vietii sunt importante, dar ele nu fac parte din activitatile prioritare ale Bisericii. Socotim ca aceasta acuza, care devine invitatie in acelasi timp, de a da prioritate problemelor sociale, este si o capcana intinsa Bisericii noastre, care, prin specificul si structura ei, este o Biserica a rugaciunii, a comuniunii liturgice si euharistice. O Biserica saracita din punct de vedere haric si sacramental, cum este Biserica protestanta, poate stramuta punctul de greutate pe activitatea sociala. Pentru ea este mai importanta opera sociala decat Sfanta Liturghie”.

Chiar daca la nivelul Bisericii Ortodoxe nu a fost elaborata o doctrina sociala comuna (impartasita de toate Bisericile Ortodoxe), trebuie sa spunem ca aspecte ale teologiei sociale au retinut si retin in permanenta atentia Bisericii. Aceasta din urma se apleaca asupra lor, cautand sa propovaduiasca cuvantul evanghelic – sa hraneasca spiritual multimile -, dar si sa ofere cat mai mult din dragostea sa pentru om, mai ales pentru cel care se afla in nevoi (Matei 25) – grija pentru cele necesare vietuirii semenilor nostri. „Diaconia Bisericii este slujirea credinciosilor in conditii optime. Mantuitorul Hristos a fost indeaproape interesat de viata si de problemele fiecarui adept al Sau, de aceea si Biserica trebuie sa mearga pe acelasi drum. Ea trebuie sa se intereseze de viata credinciosilor sai si sa realizeze cu mijloacele specifice fericirea lor. A nu urmari aceasta cu toate puterile si darurile sale, inseamna a se indeparta de slujirea Domnului nostru Iisus Hristos, al carui model de viata si de slujire trebuie sa-l urmeze”.

Alegerea unei vieti simple, a unei vieti pline de dragoste si devotament pentru Hristos, curajul de a-L marturisi pe Acesta indiferent de consecinte, disponibilitatea de a fi totul pentru toti, au marcat viata crestina din fiecare perioada istorica. Au existat, exista si vor exista glasuri care continua sa se ridice spre a propovadui credinta, adevarul, iubirea, dreptatea, nadejdea ca Dumnezeu a fost si va fi alaturi de creaturile sale. Intreaga istorie ne demonstreaza faptul ca nimic nu dainuie fara binecuvantarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea este absolut necesara intoarcerea la Dumnezeu, Creatorul si Chivernisitorul tuturor lucrurilor. „Nu se poate innoi societatea si nu se pot elimina coruptia sau violenta din cuprinsul ei daca omul nu cunoaste un proces interior si personal de purificare si renastere in Hristos si Biserica, prin puterea necreata a Duhului Sfant”. 

In societatea actuala, din nefericire, ne confruntam cu urmatoarele neajunsuri: oameni care nu pot, dar vor; oameni care vor, dar nu pot; oameni care nici nu pot si nici nu vor. Cei care pot si vor sunt din ce in ce mai putini, deoarece celelalte categorii cauta cu indarjire sa suprime, intr-un fel sau altul, prin diverse mijloace, atat vointa, cat si putinta celorlalti. Lipsa unei perspective pe termen mediu si lung, a dorintei de a contribui la bunul mers al societatii, punand bazele unor ample proiecte de viitor, ca si ideea irosirii vietii acesteia in placeri egoiste, a avut si va avea rezultate negative. Tocmai de aceea, cu totii avem nevoie de modele, iar Biserica Ortodoxa si Hristos, Imparatul inimilor noastre, sunt locul unde trebuie sa le cautam si spre care sa tindem.

La momente de rascruce din viata societatii, la momente de criza spirituala, politica, economica etc., societatea se redesteapta, cautand sa gaseasca suficiente resurse pentru a merge mai departe, pentru a produce o schimbare benefica. Oare resursele interioare necesare unei astfel de schimbari pot fi regasite in acelasi trup vlaguit al arealului social actual? Pacatele si viciile perpetuate pe parcursul multor generatii creeaza dependenta si istovire. De aceea este necesara o innoire spirituala, care sa genereze si o innoire materiala. Este necesar ca schimbarea sa se produca in sufletul nostru, generata de credinta, iubirea si nadejdea in Dumnezeu, Datatorul de viata si de tot binele. „«Reinnoirea», care irita pe conservatorii de ieri si de azi, nu este o chestiune inventata la Geneva, ci o tema vitala pentru Bisericile care nu socotesc Traditia o notiune incremenita, ci o realitate vie, in miscare. Pentru acestea exista o relatie organica intre revelatia lui Dumnezeu si raspunsul istoric al credinciosilor in fiecare epoca”.

Intr-o analiza deosebit de instructiva asupra schimbarilor care se produc in lume la momentul actual, asupra pozitiei Bisericii (autorul vorbeste despre Biserica Catolica) in lume, Jean Delumeau spune: „Armo­nizarea dintre crestinism si societatea contemporana presupune – trebuie spus inca o data – sa se tina seama de realizarile majore ale civilizatiei: responsabilitatea individuala si autonomia constiintei fiecaruia; partici­parea indivizilor la deciziile – in special etice – care ii privesc si crearea in sanul Bisericilor a unor spatii de dialog, a unor structuri de control asupra puterilor ecleziastice si a unor reglementari care sa permita reinnoirea autoritatilor”. Sunt de acord cu autorul asupra faptului ca societatea actuala nu mai are aceleasi repere, aceeasi structura, precum societatea traditionala. Lumea este intr-o continua miscare, iar oamenii isi doresc responsabilitate individuala si implicare.

Patriarhul Daniel, intr-un studiu dedicat perspectivei ortodoxe asupra vietii, a misiunii si a unitatii Bisericii crestine, surprindea trei mari orientari si polarizari in societatea contemporana: a) o crestere a indiferentei si a secularismului vietii in interiorul Bisericii (printre crestini) si al societatii; b) o crestere a sectarismului religios, a fragmentarii spirituale si a dezintegrarii armoniei din cadrul familiei, societatii si a comunitatii internationale; c) o dorinta obsedanta, neopagana de obtinerea a profitului si placerii in acelasi timp cu cresterea suferintei cauzata de violenta, saracie si singuratate din lume.

Intr-o analiza asupra perspectivelor si crizelor Bisericii Catolice, Alain Besançon identifica trei tentatii in Biserica: antidemocratia, democratia insasi – careia clericii i s-au realizat in ultimii cincizeci de ani – si islamul – atragator intr-o perioada de scepticism sau indiferenta in materie de religie. Islamul, „eliberat acum in intregime de diversele dominatii europene, se instaleaza in Europa printr-o imigratie masiva; ca aceasta instalare coincide cu un moment de slabiciune sociala si doctrinara a Bisericii. Or, istoria ne reaminteste ca imprejurari similare au favorizat in trecut masive abandonuri crestine in favoarea acestei religii diferite”.

Majoritatea Bisericilor si denominatiunilor crestine se plang de efec­tele negative ale dezvoltarii economice, a vietuirii secularizante si globa­lizante din societatea actuala, ce afecteaza viata ecleziastica, indepartand crestinii de Dumnezeu. Criza economica, alaturi de criza morala, adanceste consecintele vietii profund secularizate din societatea actuala. Omul nu mai traieste decat pentru sine, nu mai asculta si nu mai este ascultat, traieste intr-o retorica a absurdului, iar absurdul ii caracterizeaza viata.

Din nefericire societatea actuala se caracterizeaza printr-un primat al intereselor, fie ele personale sau de grup, in detrimentul principiilor. Principiile de vietuire crestina si sociala, asa cum acestea sunt exprimate de invatatura de credinta, ca si de legislatia civila, nu mai sunt luate in considerare. Din ce in ce mai putini oameni au coloana vertebrala, din ce in ce mai multi sunt dispusi sa faca compromisuri numai pentru a parveni sau a dobandi demnitati, bani etc. Slugarnicia si lingusirea au ajuns sa fie considerate virtuti, iar demnitatea si buna cuviinta au cazut in desuetudine. De cele mai multe ori adevarul si dreptatea sunt incomode si nu sunt de dorit, devenind pure utopii ale vremurilor noastre.

Astazi, valorile umane nu se mai stabilesc pe baza asa-numitei meritocratie, adica prin meritele fiecarei persoane in parte, ci pe baza unor criterii artificiale, precum: banii, influentele, interesele personale sau de grup, care denatureaza directia fireasca spre care ar trebui sa se indrepte fiecare societate. Se intampla adesea ca cel care merita sa castige un concurs, o competitie etc., sa piarda in defavoarea celuilalt, care este mai bine pozitionat (are relatii, interese, bani, face parte dintr-un anume partid etc.). S-a ajuns sa se spuna ca, acum, nu este bine sa fii inteligent, sa poti si sa vrei, ci este cu mult mai bine, esti cu mult mai castigat, daca ai relatii si esti slugarnic.

Discrepanta dintre cei care au foarte multe si isi permit orice (putini la numar) si cei care sunt saraci si foarte saraci a crescut foarte mult. Saracii sunt ispititi de posibilitatea unui trai mai bun, decent, iar bogatii de posibilitatea acumularii unor mai mari bogatii. In fata unor astfel de realitati sociale multi cedeaza, cazand prada ispitei, si savarsesc compromisul. Repercusiunile unor astfel de decizii sunt de durata si ne afecteaza intreaga noastra viata. De aceea, analizand aceasta tema a unei relatii istorice intre Biserica si aspectele economice ale vietii, constatam ca avem nevoie de modele, ca dorim o innoire a vietii noastre duhovnicesti si, implicit, a celei sociale, spre a ajunge la comuniunea cu Hristos Domnul. „In lecuirea relelor sociale si economice, spune Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Mantui­torul pleaca de la cele interioare spre cele exterioare, de la persoana la societate. Aceasta pentru ca relele sociale isi au izvorul in inima omului si de acolo devin exterioare si se manifesta pe plan social… Cu toate acestea lecuirea relelor sociale si innoirea societatii se realizeaza nu numai pe calea purificarii si indumnezeirii personale a credinciosilor, adica prin transformarea egoismului in iubire, ci si pe calea exterioara, prin lupta credinciosilor pentru dreptate sociala”.

In fata unor astfel de tendinte centrifuge din societatea contemporana, in fata unei societati bazate pe autonomia individuala si pe concentrare, Biserica trebuie sa se adapteze si sa-si innoiasca metodele de pastoratie si misiune, metodele de abordare a legaturii cu societatea, cu fiecare om in parte. Sustin acest lucru, bazandu-ma pe faptul ca, de-a lungul vremii, „crestinismul s-a caracterizat in comparatie cu celelalte religii printr-o fantastica putere de adaptare si printr-o extraordinara capacitate de inovatie”.

Din punct de vedere spiritual, astazi in arealul social exista doua tendinte extreme: una de ignorare totala a dimensiunii spirituale a Bisericii crestine; cealalta de crestere a miscarilor harismatice. Societatea contem­porana, ispitita de exotic, de spectaculos si mister, a inceput din ce in ce mai mult sa se indrepte spre sectele excentrice ivite in crestinism sau chiar spre anumite religii orientale. In acelasi timp aceste secte isi manifesta specificitatea, creand iluzia unei vieti harismatice si profetice pentru intreaga societate. Cu toate acestea, trebuie sa recunoastem ca la baza acestei miscari nu se afla vreo dorinta spirituala profunda, ci una pur materiala, determinata de dobandirea unor castiguri facile si imediate. „Lumea noastra secularizata este marcata astazi nu numai de o puternica revenire a miscarilor religioase sectare si a unei religiozitati confuze, ca reactie agresiva la secularism, dar si de obsesii, ce subjuga; un exemplu bun in acest sens, il constituie dominatia politica cu toate conflictele sale inter-etnice si internationale, si obsesiile ce privesc profitului material cu toate formele sale de nedreptate si criza ecologica”.

Strabatand o istorie bimilenara, Biserica crestina este astazi scindata in multe denominatiuni si confesiuni, ce impartasesc invataturi si practici deosebite. Raportandu-se la diversele provocari de natura economica ce vin din partea arealului social, aceste Biserici si confesiuni nu au avut si nici nu au o pozitie comuna. Istoria a demonstrat faptul ca, de multe ori, consideratiile de ordin economic au jucat un rol deosebit de important nu numai in viata sociala, ci si in viata Bisericii. Bogatia si saracia, camata si imprumutul, crizele economice si crizele morale sunt tot atatea teme ce contureaza relatia Biserica-economie pe parcursul istoriei sale.

Economia si aspectele economice ale vietii au jucat si joaca si astazi un rol deosebit de important in cadrul societatii. Viata politica, viata cetatii sau viata sociala, viata culturala si, de multe ori, viata bisericeasca a fost legata de aceste aspecte economice. Supunand atentiei importanta consideratiilor de ordin economic in sfera spiritualului, teologul rus Vladimir Soloviov spunea: „Chiar daca oamenii si popoarele ar fi stiut sa pretuiasca specificul national al altui popor ca pe propriul lor specific, daca, in plus, elementele criminale din sanul fiecarui popor ar fi fost indreptate, pe cat posibil, prin reeducare si tutelare nationala, abrogandu-se in plus si toate reziduurile de cruzime penala, nici printr-o asemenea rezolvare morala a problemei nationale si penale nu ar fi fost eliminata cauza importanta a dusmaniei intre popoare si a criminalitatii – anume cauza ce tine de resortul economic”.

Trecerea in revista a celor mai importante evenimente din istoria Bisericii crestine, vizandu-se diversele accente economice, poate aduce in sufletele si mintile contemporanilor suficiente exemple, cu implicatii majore pentru viata Bisericii. Indiferent de confesionalitatea diverselor denominatiuni si secte, marile evenimente din cadrul societatii si a Bisericii crestine au fost influentate de aspectele economice ale vietii. Pe de alta parte, a cauta in marile evenimente bisericesti numai cauze si considerente de ordin economic, ar insemna sa se adopte un punct de vedere fals si imoral. „A nu recunoaste in om decat un agent economic – producator, proprietar si consumator de bunuri materiale – inseamna a adopta un punct de vedere fals si imoral. Prin ele insele, functiile sus-mentionate nu au importanta pentru om si nu exprima defel esenta si demnitatea lui”.

Volumul de fata prezinta suficiente modele istorice ale relatiei Biserica-provocari economice, constituindu-se in exemple interesante pentru viata bisericeasca actuala. Este adevarat ca istoria nu se repeta, insa in prezentarea de fata am dorit sa subliniez cu precadere evenimentele bisericesti cu larg ecou din viata Bisericii crestine, unde aspectul material si-a pus amprenta, de multe ori in defavoarea vietii duhovnicesti.