Basme romanesti este o culegere de basme si povesti romanesti populare si culte, repovestite de C. Virgil Gheorghiu si transpuse in limba germana in perioada de dupa razboi. O reinterpretare plina de farmec si dramatism, in care autorul incearca sa scoata la lumina unele taine initiatice ascunse in basme.
Fragment Basme romanesti repovestite
[…] El s-a daruit rugaciunii cu ardoare si patima, buzele lui ardeau ca niste carbuni aprinsi. Ochii ii straluceau, si lacrimi de speranta curgeau pe obrajii mesterului. Lumea din jurul lui se scufundase, nu mai auzea murmurul Argesului, nu mai auzea padurea si nimic din ce se petrecea pe pamant. Manole nu se ruga pentru sine sau pentru viata lui, ci pentru zidurile catedralei. Ele trebuiau sa se inalte, asa cum le vazuse in vis, asa cum luasera nastere in inchipuirea lui. El implora sa i se dea un semn, se framanta, dar nu s-a intamplat nimic. Si-a intensificat rugaciunea, el insusi ardea ca un foc sacru, il chema pe Dumnezeu, dar raspunsul nu venea.
Atunci a vazut dintr-odata pe malul celalalt al Argesului o umbra mare, ca o uriasa rasa de calugar. Umbra a pasit spre el, mergea pe deasupra apei ca si cand ar fi fost pe drum neted. Acum Manole i-a putut vedea fata, o barba alba, un lant de aur la gat si pe rasa o cruce. Manole a inchis ochii ca sa scape de vedenie, cand a simtit o rasuflare calda alaturi si a auzit o voce profunda, sonora: “Mestere Manole! Mestere Manole!”
Manole nu a raspuns. Atunci calugarul a continuat: “Eu sunt staretul Daniel. De peste cincizeci de ani locuiesc intr-o pestera din aceasta padure. Te cunosc. De doua ore imi aduce vantul rugaciunile tale. Adesea aud rugaciuni ale oamenilor care au pierdut ceva sau care doresc sa obtina ceva, dar inca nu am mai auzit o rugaciune care sa fie atat de plina de ardoare si durere.” Calugarul a zis mai departe: “Arta este pentru muritori o lume interzisa. Doar putini sunt chemati sa paseasca in aceasta lume. Si aceasta libertate poate fi atinsa numai dupa unele ispitiri.”
“Mi-e cunoscut acest lucru”, a zis plin de sfiala tanarul mester.
“Da, dar tu incerci”, a continuat vocea sonora a calugarului, “sa patrunzi in tainele artei, si aceasta se poate face numai cu niste sacrificii imense.”
“Care sunt aceste sacrificii?” a intrebat plin de emotie Manole, care era gata sa se sacrifice pe sine.
“Pentru a afla adevarata taina nemuritoare a artei, omul trebuie sa sacrifice si sa sacrifice mereu, fara nicio limita. Niciodata nu poate dobandi certitudinea ca a sacrificat destul. Si, cu cat sacrifica mai mult, cu atat mai intens devine sentimentul ca inca nu a sacrificat, de fapt, nimic.”
“Niciun sacrificiu nu e prea mare pentru mine. Spune-mi numai ce trebuie sa fac”, a oftat din greu Manole.
“Oare esti atat de bine pregatit si destul de puternic ca sa implinesti orice sacrificiu?” a intrebat calugarul.
“Da, Parinte, da”, a strigat Manole. “Ma voi lasa bucuros taiat in bucati, numai sa ramana in picioare zidurile catedralei!”
“De ce vrei neaparat sa construiesti o catedrala?” a rasunat o alta intrebare din ceata si intuneric.
“Nu pot da niciun raspuns la aceasta intrebare”, a zis plin de chin mesterul. “Stiu numai ca nu pot continua sa traiesc daca nu am voie sa construiesc biserica. In clipa in care acest dar se stinge in mine, in mine va inceta si viata.”
“Si iubirea fata de sotia ta, fata de bogatie si bucuriile acestui pamant, nu inseamna nimic pentru tine?” Calugarul era neinduplecat in dorinta de a-l face pe Manole sa-si cunoasca sufletul pana in strafund.
“Numai atata timp cat mainile mele sunt in stare sa creeze”, a raspuns Manole.
“Atunci, mestere”, si cuvintele umbrei-calugar au cazut asupra lui cu o putere intunecata, “daca esti gata sa aduci orice sacrificiu, fara sa stai pe ganduri, atunci zidurile incepute in vale nu se vor mai darama.”
“Spune-mi”, a implorat Manole, “ce trebuie sa fac?” S-a rostogolit in nisip si a conjurat umbra, dar atunci calugarul a disparut si Manole a ramas singur in padure. Epuizat, s-a prabusit pe locul unde se confruntase cu calugarul, in genunchi, cu capul pe o stanca, uda de lacrimile lui. Pe malul raului Arges.
S-a trezit la cantatul cocosilor din satele din jur. Ingrozit, a inceput sa alerge, se impiedica de pietre si tufe, cazand de mai multe ori si zgariindu-si fata si mainile. Transpiratie si sange ii curgeau de pe frunte pe fata. Asa a ajuns la locul constructiei, luminat ca ziua de lumina multor faclii. Se lucra febril. Ca posedati, zidarii asezau piatra peste piatra, temandu-se ca intr-o clipa de oprire zidurile s-ar putea prabusi. In mijlocul lor astepta domnitorul, inconjurat de sfetnicii sai. Manole a pasit in fata lui, cuprins de febra, epuizat, cu hainele sfasiate, dar ochii ii straluceau de foc interior. I-a povestit domnitorului, care il masura plin de dispret din cap pana-n picioare, ce i se prevestise in acea noapte. Va trebui sa fie adusa o jertfa, si atunci zidurile nu se vor mai darama. Dar domnitorul, care de cateva ore alergase incoace si incolo agitat pe locul constructiei, i-a raspuns rece ca minutele urmatoare vor dovedi daca zidurile se vor prabusi sau nu. Atunci Manole a pasit spre domnitor plin de maretie si a zis:
“Zidurile se vor prabusi inca o data, dar aceasta va fi ultima data.”
La aceste cuvinte, domnitorul s-a facut palid de manie si a apucat sabia, sa-i aplice pe loc pedeapsa pentru cuvintele lui insolente. Dar Manole a ramas pe loc, calm si fara sa se sperie. Atunci zidarii, mesterii, calfele, ucenicii, si-au aruncat de groaza uneltele si s-a produs o mare agitatie. Toti vorbeau de-a valma inspaimantati. Manole a folosit aceste clipe pentru a se catara pe un zid si i-a prins inca o data pe toti sub vraja lui cand a inceput sa vorbeasca: “Asta-noapte Dumnezeu mi-a trimis in rugaciune un semn. Zidurile se vor mai prabusi inca o data. Dar dupa ce va fi adusa jertfa pe care Dumnezeu o cere, va lua nastere o catedrala mai frumoasa, mai minunata si mai mareata decat toate cate au existat pana acum. Dumnezeu mi-a poruncit ca femeia care va pasi astazi prima pe locul constructiei trebuie sa fie zidita de vie intre zidurile catedralei. Atunci ele nu se vor mai prabusi.” O liniste de mormant s-a facut dupa aceste cuvinte. Cei care au auzit aceste cuvinte ingrozitoare abia mai indrazneau sa respire. Atunci a vorbit domnitorul:
“Cine este femeia pe care vrei s-o zidesti?” Si zidarii din jur tipau si urlau: “Pe cine vrei sa zidesti? Pe cine vrei sa zidesti? Pe cine?” In tipete se amestecau ura, disperare, oroare. Intrebarile multimii cadeau ca niste lovituri de ciocan. Dar Manole a ramas mut. Mahnirea se citea pe trasaturile lui intristate, si numai jarul patimii ii ardea in ochi.
“Raspunde, Manole!” a strigat domnitorul. “Pe cine vrei sa zidesti?”
“Pe prima femeie care paseste astazi pe locul constructiei”, a repetat Manole, ferm si calm.
In aceasta clipa cocosii au cantat pentru a doua oara. Si, ca in celelalte dati, piatra s-a desprins de piatra, miscate de o vraja invizibila, si zidurile s-au prabusit. A mai ramas numai o gramada imensa de ruine, deasupra careia s-a ridicat un nor de praf. Pe zidari i-a apucat fuga, domnitorul parea fara grai de spaima, iar Manole s-a aruncat in genunchi in fata lui, si-a impreunat mainile implorand si a strigat:
“Incuviintati, va rog, ca prima femeie care apare astazi pe locul constructiei sa fie zidita, pentru ca opera sa fie salvata!”
Mahnirea l-a cuprins pe domnitor. Plin de mila, s-a uitat in jos la Manole. Apoi a zis:
“Voia ta sa se faca, Mestere Manole! Prima femeie care paseste astazi pe locul constructiei sa fie zidita. Eu vreau sa fie inaltata catedrala.” Dupa aceste cuvinte, domnitorul le-a poruncit soldatilor sai sa inconjoare locul si sa vegheze ca nimeni sa nu plece de la locul sau pentru a-si avertiza sotia sau iubita.
Cand a rasarit soarele, locul semana cu o tabara de armata. Nimeni nu dormea. Totul era intr-o stare de agitatie teribila. Nimeni nu vorbea cu celalalt. Fiecare se gandea la sotia si la iubita lui. Teama cuprinsese toate inimile. Daca va fi a mea? se intrebau ei. Si cand pe drum au cazut primele raze de soare, toate capetele s-au intors incolo, sa vada daca se vedeau femeile sosind cu cosurile cu mancare. Dar acum toata ostilitatea se indrepta din nou spre Manole. El era vinovat de toate. Acum ei incepusera sa umble agitati de-a valma, scrutand din cand in cand cu privirea drumul. Clopotele au inceput sa sune. Manole, care se intinsese o vreme in iarba, a inceput si el sa umble incolo si incoace. In clipa unei mari suferinte si a unor mari chinuri, toti oamenii se comporta la fel, fie ca sunt mesteri, calfe sau lucratori.
Dintr-odata i-a strapuns un fulger de groaza. Stateau ca sub vraja. Toti priveau intr-o directie. Unul se intindea peste ceilalti. Toti aveau numai o tinta. Departe, jos in vale, urca drumul prima femeie. Puteai vedea numai naframa ei alba. Inca era prea departe. Cine sa fie? Eu sunt cel care trebuie sa-si predea fiinta cea mai iubita? se intrebau ei. Ochii se agatau ca vrajiti de forma alba care se apropia cu pasi repezi de locul constructiei. Privind tinta spre femeie, ei se uitau cu coada ochiului la vecin, sa vada daca nu cumva el o recunostea deja pe cea menita mortii. Domnitorul, cu suita lui, se asezase pe un morman de pietre, care ramasese de la munca din timpul zilei si noptii, si iscodea in jos. “Oare o recunoaste cineva?” se intreba el. Dar nimeni nu era in stare. […]
