Baladă la moartea poeziei

„Stau așa, așezat în fața nopții mele ca un paznic de muzeu. Nimeni nu trebuie să se apropie de opera fricii sau a curajului, nimeni nu poate strica tabloul iubirii, pânza înfrângerii misterioase. Noaptea mea. Nu vreau să vină să mi-o ia. Poezia a murit și viața e așa. Mă refer la viața fără origine, la fotografiile care nu se vor îngălbeni pentru că au pierdut noțiunea timpului și demnitatea de-a îmbătrâni. Mă refer la nudurile care încetul cu încetul se-ndepărtează de Venus sau de Sf. Sebastian. Este doliul meu. Dispar podurile, autoportretele, cruciații, dejunurile la iarbă verde, petele de culoare, femeia citind la lumina unei ferestre. Dar eu sunt aici, îmi veghez muzeul, încerc să păstrez formele, să salvez conținuturile, cer răbdare la naufragiul plutei. Este doliul meu, am doar un doliu, doliul meu. Vreau doar ca noaptea să imobilizeze totul. Vreau să închidă ușile nefericirii. Refuz fatalitatea, chiar dacă ochelarii mei și-au pierdut dioptriile, iar prietenii mei căsniciile.” – Luis García Montero, XII

Alte titluri pentru Maria ElenaRăvoianu (traducator):

La espina en la flor/Muestra de poesía mexicana actual – Spinul din floare/Poeți mexicani contemporani (2022)

,