Arhitectura luminii

Ca orice bun poet, Antoni Clapés stie ca necesitatea care justifica poemul se afla de la bun inceput inclusa in pagina alba. „[C]a si cand totul ar depinde de scris” – cum spune si mai bine un vers. Nu trebuie sa dovedesti legitimitatea poemului, deseori nici nu trebuie sa-l introduci cu cine stie ce ritual protocolar, dupa cum trebuie sa te feresti si de toate tentativele de a-l face mai explicit, mai mult de ceea ce el contine ca text. In cazul lui Clapés, lucrurile se complica oarecum, fiindca se simplifica la extrem. Din diversitatea lumii pe unde poezia poate sa-si impinga contactele si curiozitatea, pe el il intereseaza mult mai putine aspecte, doar cateva care penduleaza intre unii poli radicali: vorbire/tacere; absenta/prezenta; lumina si umbra; semn si doar iluzia lui; vizibilul si invizibilul; indicibilul si ceea ce poate fi (relativ) spus… adica Poemul; unul degrevat de elemente ornamentale de limbaj, densa materie adunata din cateva cuvinte pe foaia alba, stup de taceri, vrej de nauceala, variatie a unei linii ce ne parvine din intuneric si pare o prelungire a lui…

     zgarietura liniei trasate

          si intunericul din care provine

Nu m-am gandit niciodata ca orice semn scris trage dupa el un fir de bezna din care trebuie sa apara lumina semantizata! Geometria uluitoare a acestui distih are discretia unei sfioase si melancolice metafizici ce devine proiect arhitectural. Numai un poet care a sters mult si a asteptat multa vreme sunetul autentic, si a decantat indelung cuvintele, si le-a suspectat fie de infatuare, fie de inconsistenta, ajunge la asemenea limpezimi, daca ajunge; iar astfel se multumeste cu certitudinea unor insolite revelatii pe care le constrange sa sugereze cu toata forta cum anume se poate transforma tacerea in rostire si linia in cuvant.

Finetea sintaxei ce straluceste din aceste poeme are secretul unei simplitati de o mare densitate. Chiar daca nu cunosti minunata limba catalana, te simti oarecum familiarizat cu poienile si crangurile latinitatii, simti epidermic cuvantul boirina; e ceata unde sunt tezaurizate multe din misterele acestei poezii, care este insa si teritoriu al memoriei, spatiu al contemplatiei, sau chiar paradoxala sursa de lumina. Insa „casa luminii”, pe care o putem zari in luminisul heideggerian, nu este chiar linistita si implinita. Deseori ea pare a fi camera obscura a unui penitent astrofizician care asteapta indelung pulsatia unei luminite sau prezenta unui semn din spatiul de „dincolo”. Discipol al lui Parmenide, stapanul casei s-a resemnat ca trebuie eliminata ipoteza divina; insa chiar neclintit, fixat pe axioma ca non-existentul nu poate exista, el scruteaza cu neobosita aviditate orice miscare, orice posibila aparitie in superbele peisaje ce se vad pe fereastra. Fiindca asteapta, undeva pana si in „zona interzisa a nefiintei”, sau la granitele exilului, sau la limita mineralizarii, acea „[s]curta stralucire a enigmei”… care e tot poemul!

Iar fragilitatea duratei, procesarea ideii care provoaca inexprimabilul sa se manifeste fie si numai printr-un tremur imperceptibil, prelungind ca pe o jubilatie traseul liniei devenite cuvant al omului (al carui sfarsit este „ultima dintre metafore”!), nu puteau fi prinse mai bine in romaneste decat o face Corina Oproae. Cu dexteritatea unui tremolo devenit rezonanta… (Dinu Flamand)

* * *

ANTONI CLAPÉS I FLAQUÉ (Sabadell, 1948) scrie poezie si texte despre poezie din 1964. Isi considera propria opera ca un lung poem, ca o meditatie asupra fiintei si a devenirii, cu un interes clar asupra aspectelor legate de scris, limbaj, timp, memorie, tacere si, in mod special, lumina, atat ca si concept fizic, cat si metafizic. Traduce poezie din franceza si din italiana. Ies in evidenta traducerile sale din Philippe Jaccottet si Paul Valéry. Din 1989, conduce unul dintre cele mai importante proiecte editoriale din Catalonia, Cafè Central. A publicat peste douazeci de carti si numeroase texte in editii de arta, prefete, plachete si antologii. Opera sa s-a aflat intotdeauna intr-o stransa colaborare cu artisti plastici precum Benet Rossell, Alícia Casadesús sau Pilar Abad. Cateva dintre ultimele carti publicate sunt in nuce (2000), Alta Provença / Haute Provence (2005), La llum i el no-res / Lumina si nimicul (2009), Pluja / Ploaie (2015) si Arbre que s’allunyà / Copac ce s-a indepartat (2017). Clars, aquest matí, són els teus records / Limpezi, in dimineata aceasta, iti sunt amintirile (2020) este o antologie care recupereaza sase din cele mai emblematice carti ale sale.

* * *

CORINA OPROAE (Fagaras, 1973) este poeta si traducatoare. Locuieste in Catalonia din 1998. A tradus in catalana si in spaniola diversi autori romani: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Lucian Blaga, Dinu Flamand, Ioan Es. Pop, Pic Adrian, Gellu Naum, Norman Manea, iar din engleza in catalana a tradus-o pe poeta americana Mary Oliver. In spaniola, a publicat volumele de poezie Mil y una muertes / O mie si una de morti (2016, editata si in limba romana la Editura Scoala Ardeleana in 2018), Intermitencias / Intermitente (2018), Temprana eternidad / O eternitate timpurie (2019). In catalana, a publicat La mà que tremola / Mana care tremura (2020).