Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contributiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifica cu prisosinta pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastra ca natiune si pentru viitorul nostru ca stat national. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect sa fie analizate, clarificate si prezentate intr-o forma care sa intregeasca cunoasterea rolului jucat de Biserica Romana – Ortodoxa si Greco-Catolica – la marele act national din 1 Decembrie 1918.

In intreaga noastra istorie Biserica romaneasca si-a adus obolul la propasirea poporului roman prin cuvant si fapta la propasirea poporului roman. Sub pelerina Bisericii cultura si spiritualitatea romaneasca a putut creste, aducand roade bune la vremea cuvenita; in tinda Bisericii, pentru o lunga perioada de timp, scoala romaneasca s-a putut dezvolta; sub obladuirea ei, patriotii romani si-au exprimat ideile; cu rugaciunea si binecuvantarea ei soldatii romani si toti luptatorii pentru unitate au reusit sa duca la indeplinire idealurile lor.

Nicolae Iorga aprecia ca „istoria este un tribunal suprem in care se judeca faptele popoarelor, ale natiunilor si a intregii omeniri”. In indelungata lupta a romanilor pentru independenta si unitate, niciodata o idee, un ideal nu a polarizat cu atata forta vointa unei intregi natiuni, ca in anii grei ai primului razboi mondial. Cauza unitatii a generat acte de eroism si de bravura savarsite de armata romana in luptele de peste Carpati, in bataliile pentru apararea trecatorilor si a teritoriului Munteniei, in marile confruntari de la Marasti, Marasesti si Oituz din vara anului 1917. Idealul national a fost prezent si a condus actiunile politice si diplomatice, faptele de arme, creatia artistica si literara a acelei epoci. Activitatea politica si propagandistica, desfasurata peste hotare, indeosebi in Franta, Italia, S. U. A., Anglia etc., a fost si ea remarcabila in acei ani.

Anul 1918 a reprezentat in istoria poporului nostru anul marilor sale realizari pe taram national, incununarea victorioasa a unui lung sir de asteptari si de renuntari, de lupte si de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desavarsirea statului national unitar. Natiunea romana si-a realizat multisecularul ei vis in imprejurari internationale prielnice, dar pentru al caror curs favorabil au sangerat din belsug fiii sai. Documentele din vremea aceea arata atmosfera incarcata de patriotism in care poporul roman si-a realizat unitatea nationala. Hotararile de unire din 1918 au fost luate in cadrul unor organisme larg reprezentative, constituite pe baze general-democratice. Aceasta a dat acestor hotarari un caracter cvasi-plebiscitar.

Infaptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul roman, in intregimea sa. Vasile Goldis, unul dintre militantii pentru unificarea statala deplina, afirma: „Romania Mare nu este creatia partidelor politice sau a armatei, ci a evolutiei istorice, ce nu poate fi oprita de nici o forta umana”. Iar Nicolae Iorga, cu inegalabila sa forta de patrundere, a apreciat ca cele doua mari etape, in care poporul roman si-a realizat si si-a desavarsit unitatea – 1859 si 1918 – au marcat „consacrarea in domeniul realitatii a unei stari de constiinta care a existat intotdeauna, de la originea insasi a neamului nostru”.

In primul capitol al lucrarii („Biserica Ortodoxa si romanitatea. Consideratii generale”) am cautat sa evidentiez diverse opinii privind raportul dintre Biserica Ortodoxa si poporul roman. Am aratat ca Biserica Ortodoxa din Romania este o Biserica indigena, cu genealogia si caracterul ei consacrat de o traditie specifica. La noi, intre Biserica si stat, dupa modelul bizantin, a existat si exista o simfonie perturbata numai de evenimente absolut incidentale. Mai mult decat la celelalte popoare, la noi, la romani, legatura simbiotica dintre Ortodoxie si natiune nu numai ca nu poate fi negata, dar isi gaseste originea si sustinerea in insasi etnogeneza noastra. Tocmai de aceea legatura dintre cele doua elemente este mult mai puternica si nu poate fi desfacuta. Ori de cate ori in viata poporului roman a existat un moment de rascruce, ori cand s-au implinit anumite idealuri scumpe tuturor romanilor, atunci si in viata Bisericii stramosesti au avut loc mutatii ce au generat emulatii spirituale si impliniri bisericesti.

Capitolul al II-lea al lucrarii („Contributia Bisericii din provinciile istorice romanesti aflate sub stapanire straina la promovarea ideii nationale, pana la 1914”) prezinta lupta Bisericilor romanesti din Transilvania (Biserica Ortodoxa si Biserica Greco-Catolica), din Basarabia (Biserica Ortodoxa) si din Bucovina (Biserica Ortodoxa). In Transilvania, desi alcatuiau majoritatea zdrobitoare a populatiei, romanii erau considerati „tolerati” pe pamantul stramosilor. In lupta pentru drepturile romanilor, Biserica Ortodoxa si, dupa unirea unei parti a credinciosilor romani cu Roma, si Biserica Greco-Catolica s-au afirmat ca luptatoare pentru drepturile credinciosilor romani. In lucrare sunt prezentate contributiile unor oameni ai Bisericii, ortodocsi (Andrei Saguna, Dimitrie Comsa, Daniil Popovici-Barcianu, Miron Romanul, Ioan Metianul, Miron Cristea, etc.) sau greco-catolici (Inochentie Micu Klein, Grigore Maior, Iuliu Hossu, Ioan Bob, Ioan Para, Dimitrie Radu, Vasile Hossu, Victor Mihali, etc.) la apararea drepturilor romanilor si la promovarea ideii nationale prin Biserica si scoala.

In capitolul al III-lea, intitulat „Biserica in slujba ideii nationale in anii primului razboi mondial (1914-1918)”, este prezentata contributia Bisericii si a slujitorilor ei din Vechiul Regat pe campul de lupta si in serviciul sanitar al armatei romane, suferintele indurate de preoti si slujitori ai Bisericii pe teritoriul vremelnic ocupat (ucisi, deportati, arestati, inchisi, maltratati, refugiati, etc.), jaful militarilor puterilor ocupante asupra bunurilor si odoarelor bisericesti, ajutorul acordat populatiei de serviciul religios al armatei, etc. Totodata este prezentata situatia Bisericii romanesti si a slujitorilor ei in Transilvania si Banat, in Basarabia si Bucovina, suferintele indurate, dar si amplificarea sentimentului national in randul romanilor si organizarea luptei pentru unitate nationala.

Evenimentelor din anul 1918, care au dus la realizarea Marii Uniri, le este rezervat capitolul al IV-lea, intitulat „Biserica si Marea Unire din 1918”. Sunt prezentate conditiile interne din fiecare provincie istorica romaneasca in care s-au luat hotararile de unire, rolul Bisericii si al clerului in unire, implicarea lui in evenimentele din martie 1918 din Basarabia, din noiembrie din Bucovina si din decembrie din Transilvania. De asemenea este analizat cadrul international complex in care s-au luat hotararile de unire de la Chisinau, Cernauti si Alba-Iulia.

Ultimul capitol („Unificarea bisericeasca – factor de intarire a unitatii politice a statului roman”) analizeaza evenimentele legate de stabilirea unei organizari unitare a Bisericii Ortodoxe in Romania dupa Unire, intrucat fiecare provincie istorica unita cu Tara avea propria ei organizare bisericeasca. Initiativa in aceasta directie a apartinut Bisericilor Ortodoxe din noile teritorii unite cu tara, Bisericii Ortodoxe din Transilvania si Basarabia, sprijinita si de celelalte Biserici provinciale romanesti. Acest proces, declansat inca din 1919, a cunoscut desavarsirea in 1925 prin crearea Patriarhiei Romane si alegerea in scaunul patriarhal a mitropolitului primat Miron Cristea.

Pentru realizarea lucrarii am cercetat documente aflate in Arhiva Cancelariei Sfantului Sinod din Bucuresti, Arhiva Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, Arhiva Episcopiei ortodoxe romane din Arad, Arhiva Mitropoliei Banatului (Episcopia Caransebesului), Fondul Inspectoratului Clerului Militar aflat in Arhivele Militare Romane din Pitesti. De asemenea, am folosit numeroase culegeri de documente, din care doresc sa semnalez in primul rand cele opt volume aparute pana in 1989 la Editura Stiintifica si Enciclopedica, dedicate evenimentelor de la 1918. De asemenea am cercetat o serie de publicatii (amintesc dintre acestea „Albina”, „Cultura Crestina”, „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful Roman” si altele), precum si lucrari cu caracter general sau special semnate de Alexandru Boldur, Ion Bria, Petre Cazacu, Nicolae Ciachir, V. Curticapeanu, Stefan Pascu, Onisifor Ghibu, Vasile Goldis, Nicolae Iorga, Ioan Lupas, Nestor Vornicescu, Ion Nistor, Mircea Pacurariu, Zenovie Paclisanu, T. V. Pacatian, Antonie Plamadeala, Daniel Prodan, Maria Somesan, Dumitru Staniloae si altii.

De asemenea, pe parcursul acestei teze am folosit lucrarile unor teologi si istorici ai Bisericii Ortodoxe Romane si ai Bisericii Greco-Catolice, precum: Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Pr. Dr. Ioan Lupas, Ioan Moraru, Pr. Zenovie Paclisanu, Maria Somesan, etc., lucru ce mi-a permis sa am o perspectiva larga asupra implicarii Bisericii in societate si in istoria poporului roman. Fara o implicare asidua a Bisericii in realizarea acestor evenimente, precum si prin atingerea unor obiective bisericesti de maxima importanta, ulterior evenimentelor politice, societatea romaneasca actuala ar fi fost lipsita de intreaga perspectiva a evenimentelor.

In incheiere, doresc sa multumesc tuturor celor care m-au ajutat sa reusesc sa finalizez proiectul la care m-am angajat in urma cu trei ani, si in primul rand familiei mele.

Multumiri, de asemenea, D-l Prof. Univ. Dr. Ion Calafeteanu pentru indrumarile date si sprijinul pe care l-am gasit intotdeauna la Domnia Sa.