Alegeri si comportamente electorale in Romania: de la local la national

Alegeri si comportamente electorale in Romania: de la local la national – Mihaela Ivanescu

Cartea Mihaelei Ivanescu poate fi descrisa ca un raspuns argumentat, riguros si convingator dat unei interogatii centrale pentru intelegerea procesului politic democratic in România post-comunista: cum se articuleaza reciproc politica nationala de cea locala in diferitele tipuri de alegeri? Pentru a raspunde acestei intrebari, autoarea analizeaza comportamentele electorale ale indivizilor, dar si regularitatile in formarea intentiei de vot, precum si influentele pe care diferitele tipuri de variabile le au in crearea sau modificarea preferintelor politice ale cetatenilor. Doamna Ivanescu a mobilizat nu numai datele empirice oferite de literatura de specialitate, dar a procedat la elaborarea propriilor instrumente de lucru (chestionare aplicate) pentru a lamuri iregularitatile in distribuirea sufragiilor intre partide si candidati puse in evidenta la nivel national, la nivelul orasului, dar si al judetului Constanta, de momentul electoral dens 2008-2009. 

De-a lungul capitolelor cartii, autoarea aseaza si inlantuie bazele teoretice si metodologice pentru o explorare cât mai amanuntita si mai pertinenta a celor doua chestiuni pe care le-a situat in centrul problematicii sale: pe de o parte, dezangajarea politica a cetatenilor manifestata prin absenteism electoral, iar pe de alta parte, incongruenta intre politica nationala si cea locala la nivelul optiunilor de vot. In cele noua runde de alegeri generale, prezidentiale si locale organizate in România post-comunista (sapte dintre ele investigate amanuntit in lucrare), votul este gradual marcat de trei fenomene impletite ce necesita explicatie: dezafectarea electorala accentuata a cetatenilor, volatilitatea preferintelor exprimate de la un scrutin la altul si dezarticularea relativa intre optiunile formulate simultan pentru alesii locali si pentru cei nationali, aceasta din urma trasatura fiind cu precadere manifesta in divergenta uneori dramatica dintre votul local si cel prezidential. 

De aici si asumatul pluralism metodologic al cartii: volatilitatea votului si precaritatea partizana sunt deopotriva factori ce fac imposibila naturalizarea in context românesc a unuia din modelele explicative clasice in stiinta politica ale formarii si distribuirii preferintelor electorale. Toate aceste modele, trecute in revista cu acribie, introduc inevitabil in reteta de analiza a materialului empiric o forma de rationalitate ce nu pare capabila sa captureze satisfacator varietatea de criterii utilizate de catre alegatorul român. 

Ipoteza centrala a cartii – transformata treptat in teza testata si confirmata – este prin urmare cea potrivit careia alegatorul individual recurge in acelasi timp si fara a fi preocupat de vreun comandament de coerenta la un numar variabil de crierii, ce iau in calcul identificarea partizana, dar o contrasteaza permanent cu preferinta fata de personalitatea candidatului, dar si cu o anumita capacitate de a-si ierarhiza optiunile pentru candidati anume. O asemenea teza poate parea simultan previzibila si vaga, dar ea este ilustrata cu forta analitica de comportamentul electoral al cetatenilor, dispusi sa experimenteze cel putin partial in plan local alegerea unui candidat drept o forma de simpatie fata de partidul acestuia, in vreme ce o asemenea favoare se pierde atunci când acelasi alegator isi formuleaza decizia cu privire la personalitatea si partidul national. In acest complicat joc de oglinzi pe care Mihaela Ivanescu incearca sa-l surprinda si sa-l masoare, reflectia pe care candidatul preferat o lasa asupra partidului si modul in care partidul potenteaza preferinta pentru un candidat nu sunt numai asimetrice, dar de-a dreptul incongruente. Aceasta mi se pare a fi, indubitabil, contributia majora a cartii la intelegerea mai fina a modului in care s-a structurat de jos in sus logica politica româneasca a timpului prezent.

Analiza surprinde, in ultima instanta, ceea ce s-ar putea numi procesul de „dez-nationalizare” a politicii românesti, inceput lent in 2001 si desavârsit in 2008. Altfel spus, politica locala este cheia de intelegere a modului in care functioneaza regimul politic românesc. Alegerile, partidele, clientelismul si birocratia sunt cele patru dimensiuni ce organizeaza reflectia. Statul român nu este decât o practica a partidelor. Acestea, la rândul lor, sunt inseparabile de aparatele administrative locale pe care le utilizeaza pentru a se consolida, pentru a recruta si rasplati membri, pentru a organiza scrutinele si a manufactura rezultatele electorale.

Votul divizat si realegerea nu sunt neaparat instrumente de control la dispozitia alegatorului. Dimpotriva, mai ales din 2008, votul (cu precadere cel local si doar partial cel national) este aproape integral controlat de aparatele de partid capabile sa-l extraga din societate. Impredictibilitatea, atâta cât exista, tine mai degraba de abilitatea, variabila de la un partid la altul, de a forma, mentine si dezvolta retele de patronaj si clientelism producatoare de voturi. Partidele exista si functioneaza in acest orizont local mai ales ca dispozitive de mobilizare, de confectionare chiar a voturilor. Iar metoda prin care partidele realizeaza aceasta operatiune sezoniera este clientelismul. Acesta din urma, in schimb, este organizat in retele de patronaj relativ stabile si, in orice caz, durabile, ce se manifesta ca unica forma locala de viata politica. Partidele românesti, surprinse la lucru intre aparatele statului si societate, nu au rolul de a-i reprezenta si socializa pe cetateni, ci de a-i mobiliza la urne. 

Reusesc sa o faca, demonstreaza Mihaela Ivanescu reflectând asupra tabloului electoral al Constantei anilor 2008 si 2009, dupa o logica a bi-personalismului asimetric. In alegerile locale, personalitatea liderului local este determinanta in acumularea de sufragii in contul unui partid anume. In schimb, scrutinul prezidential poate rasturna ierarhia voturilor prin forta opusa a personalitatii nationale, ce pare sa detina intotdeauna ascendentul asupra celei locale. Sa fie vorba aici despre discernamântul alegatorilor? Am avea de-a face, mai degraba, cu doua situatii electorale deconectate (chiar si atunci când au fost simultane, cum s-a intâmplat pâna in 2004), cu doua orizonturi de asteptari suficient de distincte in imaginarul colectiv si in rasfrângerile acestuia din presa. Pe de o parte, orizontul vietii reale, unde mai binele sau diferitul sunt intotdeauna dusmanul binelui cu care te-ai obisnuit si ale carui limite le cunosti. Pe de alta parte, orizontul generic, fictiv si distant intrupat de presedintele României. Acesta din urma este un orizont fara legatura cu experienta directa a cetatenilor. De aceea, acestia isi pot proiecta la acest nivel in deplina libertate, ca pe un ecran alb, toate iluziile, sperantele, resentimentele si frustrarile. Fara riscuri evidente, concrete si imediate.

Dezvaluirea acestui caracter divizibil, divergent chiar, al optiunii electorale a cetatenilor, prezentata adesea ca un bun politic indivizibil, reprezinta probabil principala contributie intelectuala a cartii la stiinta politica româneasca. In democratii, votul este, desigur, un drept. Poate fi insa si o iluzie a libertatii individuale, sugereaza cu rafinament Mihaela Ivanescu.

Prof. univ. dr. Daniel Barbu