L-am intalnit pe istoricul Gheorghe Anghel, pentru prima data in carne si oase, in biblioteca Muzeului Unirii, unde venea pentru a-si aprofunda cercetarile, dar, mai ales, pentru a depana amintiri. Pana atunci il stiam „din carti”, din bibliografia despre cetati medievale si, in special, despre istoria orasului si cetatii Alba Iulia. Conditia mea de fiu „adoptiv” al Alba Iuliei, deopotriva etnografic si intelectual (fiind de obarsie extra-carpatica, iar buchiile istoriei deprinzandu-le la Cluj), mi-a sporit apetitul pentru a descoperi istoria muzeului si a orasului. Astfel, intalnirea cu Gheorghe Anghel a fost providentiala. N-as fi putut gasi un dascal mai priceput care sa ma insoteasca in trecutul pe care-l voiam deslusit. Bucuria intalnirii cu un martor al trecutului, despre care stiam ca fusese mai bine de doua decenii director al muzeului, a fost amplificata de povestile, evenimentele si personalitatile pe care Gheorghe Anghel le pomenea in dialogurile noastre fortuite. Aveam in fata un actor al istoriei orasului si muzeului, care-i cunoscuse pe Ion Berciu, (re)ctitorul muzeului la sfarsitul anilor ’30, veteranii Unirii – in frunte cu Tiron Albani si Eugen Hulea, pe profesorii clujeni Constantin Daicoviciu, Stefan Pascu sau David Prodan; fusese implicat in organizarea semi-centenarului din 1968, il ghidase pe Nicolae Ceausescu, colaborase indeaproape cu episcopul Emilian Birdas si condusese muzeul in anii tulburi ai comunismului terminal. Invitatia adresata lui Gheorghe Anghel, de a povesti pe indelete despre propria-i viata si cariera profesionala, in contextul mai larg al istoriei muzeului si orasului Alba Iulia, a venit de la sine. Instrumentarul si metodologia istoriei orale erau cele mai potrivite pentru a developa un trecut ce se cerea rostit. Astfel, in lunile august-octombrie 2020, am realizat patru interviuri audio-video, fiecare de aproximativ doua ore, cu Gheorghe Anghel, la Sala Unirii (aripa de Nord). (din „Introducere”)
