Pe data de 10 mai 1996, nouă alpiniști și-au găsit sfârșitul într-o furtună îngrozitoare care a izbucnit pe crestele superioare ale Vârfului Everest, în Zona Morții. A două zi unul dintre ei a primit o nouă șansă la viață.
Îmi amintesc vag evenimentele de pe 10 mai, frigul cumplit mă anesteziase și începusem să-mi pierd cunoștința. La momentul respectiv nu știam că sunt pe cale să cunosc pentru prima dată moartea. În după-amiaza următoare, după o noapte și o zi petrecute afară, în cele mai aspre condiții imaginabile, pe când soarele cobora ușor spre linia orizontului am revenit din morți. Am deschis ochii. Acesta este un mister, un miracol pe care încă nu am reușit să-l înțeleg, chiar și după atâția ani.
M-am ridicat cu greu în picioare, abia îmi păstram echilibrul. Eram pierdut. Eram aproape orb. Ambele mâini îmi erau înghețate. Fața îmi fusese distrusă de frig. Nu mâncasem nimic de trei zile. Nu băusem nicio gură de apă de două zile. Probabilitatea de a găsi Tabăra de Sus de unul singur era aproape zero. Îmi amintesc că am început să merg dus de vânt, rugându-mă să fiu salvat dar înțelegând, treptat, că nu am nicio șansă să scap cu viață. M-am uitat în sus. Soarele se afla la cincisprezece grade deasupra orizontului, ceea ce însemna că într-o oră se va întuneca din nou, iar eu voi inghenunchia și voi lăsa frigul să mă învăluie pentru ultima dată.
