A râs și tata

„Dar, din fericire, nici școala nu dura pentru totdeauna. Vara ne întorceam la țară, iar eu și Marceluș aveam din nou trei luni la dispoziție să ne gândim la o viață mai bună. Poate pentru că mai crescusem, mi-am făcut curaj și am întrebat-o pe maică-mea de ce trebuie să muncesc dacă n-am niciun beneficiu din asta. Ea m-a privit încruntată, și am simțit cum vine un răspuns tăios și răspicat fără niciun argument în el:

— Pentru că așa trebuie!

Vorbele rostite atât de rapid sunau ca zgomotul unui bici plesnind aerul. Voiam să-i zic mai multe, dar trebuia să mă împac cu ideea că mi-o voi lua nasol de tot. Nu merita. Oricum n-aveam ce să fac. Eram prizonierul unei vieți pe care n-o alesesem. O viață plină de chestii pe care trebuia să le fac doar pentru că așa ziceau cei care mă aduseseră pe lume. Fără să-mi ceară părerea.“