„Era odata un om batran uitat de vremuri, caruia ochii i se impaienjenisera, urechile ii surzisera, iar genunchii ii tremurau. Cand se aseza la masa, abia lua lingura in mana, iar pana o ducea la gura varsa supa pe fata de masa sau, daca reusea sa n-o verse, supa ii curgea din gura. Fiului sau si nurorii lui li se facea de fiecare data greata cand il vedeau mancand si de aceea au hotarat sa-l puna pe bunic intr-un colt dupa soba si acolo-i dadeau de mancare, intr-o strachina de lut, cat sa nu moara de foame. De acolo, batranul privea trist spre masa si ochii i se umezeau de lacrimi. Odata, castronul ii scapa din mainile tremuratoare si se facu tandari pe dusumea. Nora il dojeni cu asprime, el nu spuse nimic, ci doar ofta adanc. Atunci ea cumpara pe cativa banuti un castron din lemn, din care ar fi trebuit sa manance batranul.
Cum stateau ei asa, intr-o zi, vazura pe copilul lor de patru ani, carand dupa el o bucata de lemn.
— Ce faci acolo? intreba tatal.
— Fac o troaca, zise fiul, din care sa mananci tu si cu mama cand voi fi eu mare si voi batrani.
Mama si tata s-au privit un timp unul pe celalalt, apoi au inceput sa planga si l-au luat pe bunic din coltul lui de dupa soba, l-au asezat la masa, iar de atunci nu i-au mai spus nimic atunci cand lingura ii tremura in mana.”
(Bunicul si nepotul)
