„Demult, foarte demult, traia un rege renumit in tara pentru intelepciunea sa. Stia totul, ca si cum cineva i-ar fi adus prin aer cele mai tainice vesti. Acest rege avea insa un obicei foarte ciudat: la pranz, dupa ce mesenii terminau masa si se retrageau, un slujitor de incredere ii aducea un castron bine acoperit cu un capac, in asa fel incat sa nu se stie ce se afla inauntru. Regele nu lua capacul de pe castron si nu manca decat dupa ce ramanea singur.
A trecut asa vreme indelungata, pana cand, intr-o zi, slujitorul, manat de curiozitate, lua castronul si se incuie cu el in camera lui, apoi ridica usor capacul si ce-i vazura ochii?
Un sarpe alb. Il apuca indata o pofta nebuna sa guste din sarpele aflat in castron. Taie asadar o bucata si o baga in gura. Dar abia o puse pe limba, ca si auzi la fereastra camerei un glas frumos, care parcai soptea ceva. Se apropie de fereastra si vazu doua vrabiute care vorbeau intre ele sisi povesteau fel de fel de lucruri ce le vazusera pe camp si in padure. Atunci isi dadu el seama ca bucatica de sarpe pe care o mancase il facuse sa priceapa graiul pasarilor si al animalelor.”
(Sarpele alb)
