Nici istoricii si nici opinia publica nu s-au pus de acord asupra semnificatiei actului de la 23 august 1944: lovitura de stat a Regelui Mihai I (impotriva Maresalului Antonescu, care era Conducatorul de facto al tarii), realizata cu sprijinul unor lideri ai armatei (in frunte cu generalii Sanatescu si Radescu), taranistilor lui Maniu, liberalilor lui Bratianu, social-democratilor lui Titel Petrescu si comunistilor de obedienta sovietica reprezentati de Emil Bodnaras („inginerul Ciausu”) si Lucretiu Patrascanu, sinucidere politica nationala, care ne-a oferit pe tava sovieticilor (desi Churchill, in complicitate cu Stalin si Roosevelt, stabilisera deja acest lucru, Romania fiind oferita URSS la schimb cu Grecia), sau, practic, ultima solutie de salvare de la disolutie a tarii (in conditiile in care sovieticii reocupasera cea mai mare parte a Basarabiei si fortau Prutul)?
In context, se ridica mai multe intrebari deloc retorice. De ce nu a fost lasat Antonescu sa incheie propriul armistitiu in conditii net mai bune decat cele obtinute de Rege si Blocul National Democrat? Cat de mult a fost influentat junele Mihai I de relatia sa amoroasa cu Dolly Chrissolegos, presupusa agenta sovietica? De ce a fost predate Maresalul comunistilor si, implicit, sovieticilor si de ce Regele i-a refuzat gratierea? De ce a avut loc tradarea de la „Poarta Iasiului”, cand frontal a fost prabusit fara lupta? De ce s-a acceptat dezarmarea a 200. 000 de ostasi romani si trimiterea lor in Siberia? De ce armistitiul a fost semnat – la Moscova! – abia pe 12 septembrie 1944, mult dupa 23 august?
