(…)
Ce mama isi bate copilul in halul in care ma batea ea, ce mama isi incuie copilul in dulap sa nu vada tatal ca i-a spart capul, ce mama isi umileste copilul tot timpul, il dispretuieste, il face in fel si chip, incat acel copil sa nu mai aiba incredere in el niciodata? Hmm?
Batai, umiliri, dispret, violenta? De ce?
Si arunca tot de pe masa.
—Si apoi maritata cu forta? Hmm… atunci, am fugit.
Asa… si ce vreti voi acum? striga ea la ei. Ce vreti? Sa va iert? No fucking way.
—Suntem familia ta, spuse Tuncay.
Anne nu putea sa vorbeasca, doar plangea.
Omer puse capul in pamant si isi stergea lacrimile.
—Tu stiai asta? tipa la Dana.
Ea dadu din cap a acord.
—De cand?
—De doua zile.
—Aha! Dar tu, si privi spre Omer. Ahh, pe tine nu mai are rost sa te intreb, sigur stiai. Asa ma iubesti?!
Bun, si ce vreti, spuneti?
—Sa-ti fim aproape, spuse Tuncay.
Omer il privi si citi in ochii lui deznadejdea…
—Sa imi fiti aproape? hmm… Dar cand am suferit, cand eram copil sau cand am cazut si am plans, ori cand aproape am murit din bataile sotului meu, unde erati? Sau cand eram singura, fugita, fara bani de-o paine, unde? Ori cand era sa mor din cauza inimii, unde? Unde erati? Unde? tipa ea. 30 si ceva de ani nu ati fost acolo, acum de ce? Nu, multumesc!
Se ridica, salta banca si o lua spre livada. Meyra sari de pe scaun si fugi spre ea.
Ea se intoarse cu obrajii uzi si ii striga:
—Sakim, sakim (sa nu indrazniti)!
Omer nu isi putea desclesta pumnii, simtea ca arde inauntru. Allah, prin ce trecuse si nu stia daca ea isi va mai reveni vreodata. El, daca ar fi fost in locul ei, era mort demult.
(…)
