Greu de incadrat intr-o formula literara precisa, ea se structureaza ca o confesiune, reunind fragmentele unui fel de „jurnal", unde „intamplarile" copilariei si adolescentei autorului nu alcatuiesc un fir epic propriu-zis menit sa defineasca si sa reveleze treptat o personalitate; „roman fara subiect" (N. Manolescu), Intamplari in irealitatea imediata este mai curand o „autobiografie metafizica", o „naratiune simbolica", in care episoadele au un „sens initiatic" (M. Zamfir).
Proza debuteaza sub semnul „lipsei identitatii" protagonistului, al obsesiei „dizolvarii in inconsistenta", al „spaimei de a nu (se) putea regasi niciodata". Teribila intrebare „cine anume sunt" anunta o stare de criza in raporturile dintre eu si lume, o extrema labilitate a realitatii subiective insesi, resimtita in extremis ca gol interior.
Ceea ce naratorul numeste „crize' marcheaza momentele de mare fragilitate a acestor relatii cu exteriorul, cand nelinistea existentiala se exprima ca dereglare profunda a viziunii, ca „sentiment al profundei inutilitati a lumii", „un fel de melancolie de a exista".
