Sfantul Nicolae Cabasila volumul 1. Viata, epoca si personalitatea

In Biserica Rasariteana inceputul secolului al XIV‑lea ne infatiseaza una dintre cele mai reprezentative chipuri de scriitori bizantini din timpul renasterii imparatilor Paleologi, loc ocupat de cel care n‑a avut nici model si nici imitatori, Sfantul Nicolae Cabasila, nepotul arhiepiscolului de Tesalonic (+1363) Nil Cabasila. Unic prin puterea lui de sintetizare, Nicolae Cabasila impresioneaza prin absorbirea mai tuturor curentelor Traditiei crestine milenare, uneori foarte discordante, incepand de la Parintii Apostolici si de la generatia imediat urmatoare, incluzand pe Scriitorii bisericesti palestinieni, capadocieni si antiohieni, ca sa nu mai vorbim de Sfintii Dionisie Pseudo‑Areopagitul si Maxim Marturisitorul, trecand printr‑un Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, Grigorie din Nazianz ori Atanasie si Chiril ai Alexandriei, sfarsind cu Sfantul Ioan Damaschinul si Sfantul Simeon Noul Teolog, fara sa‑i piarda din vedere pe Aristotel, Platon si filosofii stoici ori pe alti umanisti celebri ai umanitatii. Este autorul care a stiut foarte bine sa‑i asimileze si sa‑i intruchipeze intr‑un manunchi de abordari teologice inalte, e drept foarte discrete, dar necesare atat pentru epoca sa, plina de framantari politice si sociale, cat si pentru consolidarea invataturii Bisericii din vremea sa si mai ales extinderea biruintei isihastilor asupra ereziilor, ca unul care a fost un isihast prin formare. Cu adevarat Cabasila a fost un „isihast laic” care a promovat „isihasmul de lume”, fiind adanc ancorat si incorporat in Biserica, ca un crestin mirean initiat si experimentat, in Liturghie, in virtuti si prin Sfintele Taine. Aceasta largime de vederi dovedeste calitatile sale de mare crestin si, in acelasi timp, de deplin umanist, in scrisul caruia se poate distinge linia senina si perfect autentica a cugetarii crestine, descriind procesul de nastere si de crestere a crestinului in Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine in viata spirituala a fiecaruia in parte, in calitatea lui de madular viu si activ al trupului tainic al Domnului – Biserica, fie el laic (mirean) ori monah. (din „Introducere”)