Teoria recursului in casatie

Pentru recuperarea functiei naturale a Casatiei civile sau despre posibilitatea unei reforme imposibile

Asigurarea justitiei cazului concret nu este scopul ultim al Casatiei, ci al curtilor de apel (P. Calamandrei).

Intr-adevar, daca functia naturala si esentiala a recursului in casatie este de a asigura unitatea dreptului obiectiv, in vederea aplicarii lui uniforme, atunci nu exista drept la recurs, legiuitorul fiind suveran a reglementa nu numai accesul, ci si conditiile de exercitare si de judecare a acestuia, iar instanta suprema nu ar trebui sa se pronunte decat in chestiunile de principiu si in cele in care este chemata sa faca jurisprudenta prin dezvoltarea dreptului.

Mergand pe aceasta linie, Noul Cod de procedura civila a reglementat recursul in casatie ca pe o cale extraordinara de atac, cu scopul indeplinirii functiei sale normative, de asigurare a interpretarii si aplicarii uniforme a legii (tutela ius constitutionis), tinand seama de rolul constitutional al Inaltei Curti de Casatie si Justitie si de specificul incontestabil al acestei cai de atac.

Pornind de la originea Casatiei civile, urmarind evolutia acestei institutii originale timp de peste doua secole si semnaland profunda ei criza, prezenta lucrare incearca sa demonstreze ca depasirea crizei actuale a Casatiei reclama o reforma radicala, generala si completa a justitiei civile (si nu numai civile), ceea ce este insa imposibil de realizat in absenta unei vointe politice ferme si a schimbarii mentalitatii intregii comunitati juridice romanesti.