Antreprenoriat, competitie si razboi economic

Antreprenoriat, competitie si razboi economic – Daniel Stefan

 Problematica privind antreprenoriatul, competitia si razboiul economic este vasta si de certa actualitate. Ea figureaza ca element distinct in dezbaterile scolilor economice anglo-saxone, in Franta, Brazilia, F. rusa, China etc. Mai ales la inceputul secolului XXI, cand se constata transformari marcante in economia mondiala, antreprenoriatul s-a extins, iar competitia si razboiul economic au luat amploare. Fara doar si poate, la aceasta situatie au contribuit si procese precum mondializarea si regionalizarea.

 Se apreciaza ca „antreprenoriatul este o sursa de inovare si schimbare si ca atare stimuleaza cresterea productivitatii si a competitivitatii economice.   Antreprenoriatul este strans legat de cunostinte si flexibilitate, doi factori care au castigat o noua semnificatie ca sursa a competitivitatii intr-o economie mondiala din ce in ce mai globalizata. Odata cu schimbarile tehnologice si cu intensificarea concurentei mondiale aduse de globalizare si de liberalizarea economica, ipoteza ca incurajarea spiritului antreprenorial reprezinta incurajarea competitivitatii unei tari, azi pare mai valabil decat oricand.

 Este surprinzator faptul ca actuala discutie dezbate importanta antreprenoriatului in special in tarile dezvoltate si faptul ca problema modului de stimulare a spiritului antreprenorial pare sa fie o preocupare primordiala a factorilor de decizie din tarile OCDE.

 Ca un element cheie in asigurarea competitivitatii tarilor dezvoltate, spiritul antreprenorial este chiar mai important pentru tarile in curs de dezvoltare care incearca sa atinga competitivitatea pe pietele internationale”.

 Pe plan international, se considera ca antreprenoriatul reprezinta „capacitatea si vointa manifestata a indivizilor, pe cont propriu, in echipe din interiorul si din afara organizatiilor existente, de a percepe si de a crea noi oportunitati economice (produse noi, noi metode de productie, noi scheme de organizare si noi combinatii produs-piata) si de a introduce ideile lor pe piata, in ciuda incertitudinii si a altor obstacole, prin luarea deciziilor cu privire la amplasarea, forma si utilizarea resurselor si institutiilor”.

 Insusi J. Schumpeter considera ca „firma antreprenorului inovativ se vor dezvolta prin dublul proces de a lua din cota de piata a furnizorilor existenti si de a spori cererea generala pentru produsele oferite pe piata (prin extinderea limitelor activitatii economice). In viziunea sa, ciclurile de afaceri sunt un rezultat al inovarii care rezida in generarea unei idei noi si implementarea acesteia intr-un produs, proces sau serviciu nou, care sa conduca la cresterea dinamica a economiei nationale, la cresterea ocuparii fortei de munca si crearii de profit pentru intreprinderile inovatoare”[1].

 Economiile in dezvoltare respecta modelele standard, prin acumulare de capital uman si fizic si cresterea gradului se specializare. O schimbare calitativa are loc in economiile industriale avansate. In cazul lor, cresterea economica este determinata de avansul tehnologic si de cunostintele acumulate prin eforturile de cercetare-dezvoltare ale firmelor. Exista un model Schmitz care ii favorizeaza pe antreprenorii imitativi. Acest antreprenoriat imita activitatile existente si le pun in practica, astfel creand cunostinte printr-un proces de invatare prin punerea in aplicare.

 In anii din urma s-au remarcat analizele de la Global Entrepreneurship Monitor (GEM). GEM este un program de cercetare lansat in 1999 ce ofera evaluari anuale despre nivelul national al spiritului antreprenorial. GEM subliniaza ca nivelul national al activitatii antreprenoriale are o asociere statistica semnificativa cu nivelul cresterii economice. Nu exista tari cu nivele ridicate ale spiritului antreprenorial si nivele scazute de crestere economica.

 Se apreciaza ca tranzitia spre o economie antreprenoriala (de la una gestionata) a avut loc intre anii 1970-1990. Atunci in industrie s-a ajuns ca „principala ponderea a activitatii economice sa treaca de la marile intreprinderi catre entitati mai mici, in special catre intreprinderile mici si mijlocii”. S-a extins si subcontractarea (outsourcing). Concomitent, prin flexibilitate si cunoastere – ridicate la rangul de factori de productie in contextul unor schimbari tehnologice – s-a raspuns globalizarii si intensificarii concurentei.

 Motivele si actiunile antreprenoriale sunt marcate de factorii culturali si institutionali, de mediul de afaceri si de conditiile macroeconomice. Start-up sau inovatiile sunt „vehicule” de progres. „Suma activitatilor antreprenoriale” reprezinta un mozaic de experimente concurentiale, de idei noi, de initiative etc. Aceste activitati se concretizeaza intr-o selectie a celor mai competitive firme. Succesul intreprinderilor mari stimuleaza profiturile firmelor mici si mijlocii. IMM-urile ajung astfel avantaje competitive ale marilor companii.

 O importanta deosebita are masura in care factorii politici si administrativi stimuleaza activitatea antreprenoriala. Se cuvine sa fie sustinut mai cu seama antreprenoriatul inovativ, se remarca in special oportunitatile create pentru accesul la finantare, intrarea si iesirea firmelor de pe piata si schemele guvernamentale de sprijin.

 In sfera proceselor macro, dominanta este reprezentata de globalizare, regionalizare si de ascensiunea economiilor emergente, in frunte cu R. P. Chineza. Globalizarea si regionalizarea implica profunde transformari politice, economice, organizatoric-institutionale, militare, culturale etc. Fara doar si poate, o reducere a disponibilului de materii prime, de degradare a solului si subsolului. Consideram ca asemenea fenomene si procese, astfel de ingrijorari sunt legitime, dar, intr-o oarecare masura, si exagerate. Materiile prime de baza, carbunele, fierul, hidrocarburile sunt relativ abundente. Totodata, progresul tehnic, tehnologic si stiintific nu pot fi ignorate ca solutii viitoare pentru posibilele penurii de materii prime. In optica „razboiului economic” insa, concurenta pentru materii prime se extinde.

 La fel de semnificativa este relatia dintre competitie, razboi economic si sistemul de relatii internationale. Schimbarile din acest sistem sunt clare si depind si de ascensiunea BRICS sau a altor tari emergente. Cu toate acestea, SUA si UE raman puterile economice dominante, pozitia lor putand sa fie, partial, concurata doar de China. Occidentul este in general solidar, gratie si parteneriatelor SUA-UE, UE-Canada, UE-Australia, UE-Japonia, UE-F. Rusa si UE-China sau Coreea de Sud. BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) exprima, intr-o oarecare interpretare, o „solidaritate de conjunctura”.

 In plus, o abordare ampla a temelor studiate releva corelatiile dintre puterile economice, tehnologice si militare. Toti detinatorii de transnationale sunt puteri militare de rangul 1 si 2. Toate economiile avansate si-au materializat complexe militar-industriale. Se poate afirma ca razboaiele economice sunt, pe undeva, substitute ale „razboaielor militare”.

 Pe de alta parte, spre deosebire de trecut, relatiile economice internationale se desfasoara intr-un context global si regional, cat de cat reglementate prin: carta ONU, tratate si conventii internationale (inclusiv OMC), acorduri si parteneriate etc. Important este sa subliniem de asemenea ca statele si-au redus importanta ca actori independenti, concurate de multinationale si de organizatii regionale. In realitate, doar marile puteri detin mijloace pentru a aborda „jocurile economice” esentiale.

 Lucrarea de fata este doar o introducere in problematica ce priveste antreprenoriatul, competitia si „razboiul economic”. In opinia noastra, ramane de stabilit la ce prag competitia normala dintre economii se transforma in razboi? Pe timp de „razboi militar”, acest prag este clar definit. In perioadele de pace de dupa 1945, competitia si razboiul economic se intrepatrund adeseori. Se pare ca unele state occidentale percep China si tarile emergente drept „inamici” sau adversari politico-economici.

 Se aplica si in acest caz teza ca interesele nationale „comanda” raporturile dintre toate statele detinatoare de suveranitate. Interesele nationale (economice, politice, militare, culturale) fixeaza actiunea statelor si raporturile dintre ele. Interesele nationale se traduc in scopuri si obiective politice si de alta natura; interesele militare, de securitate si cele economice sunt prioritare.

 Relatiile dintre state – inclusiv in epoca mondializarii – se raporteaza in primul rand la puterea lor politica, militara si economica. Puterea economica este patrimoniala, comerciala si informationala. Puterea patrimoniala (cu sectorul sau financiar) are de asemenea un rol marcant. Puterea informationala detine un loc important in secolele XX-XXI. Conceptul de putere economica se asociaza inclusiv cu cele de dominatie si dependenta. Dominatia inseamna a exercita o influenta determinanta.

 Ariile economice locale, regionale si cea globala sunt strabatute de procese de concurenta si competitie. Concurenta se manifesta prin actiunea mai multor firme pe o piata cu resurse limitate (sunt mai multi actori economici care folosesc aceeasi materie prima si activeaza simultan pe piata).   Concurenta este, indeobste, imperfecta; se manifesta duopoluri (pe aceeasi piata), oligopoluri (cateva firme care domina piata) sau monopoluri (combatute prin legislatii).

 Competitia economica se desfasoara cu precadere intre economiile statelor. Exista parteneri-concurenti si aliati-adversari. La nivel geo-economic, competitia se manifesta intre blocuri economice si chiar in interiorul lor. Elementul central al competitiei economice rezida in competitivitatea economica.  Aceasta notiune desemneaza capacitatea actorilor economici de a vinde si furniza durabil bunuri si servicii pe o piata in situatii de concurenta.   Competitivitatea inglobeaza: preturile, costurile de productie, calitatea produselor, existenta pietelor stabile, respectarea regulilor contractuale etc.  Conteaza foarte mult avantajele comparative si avantajele competitive. Intereseaza in cel mai inalt grad evolutia competitiei economice spre conflict economic sau economico-militar.

 O traditionala dezbatere opune si astazi protectionismul – liberului schimb. Totusi, observam ca nu exista in realitate nici protectionism, nici liber schimb in forme pure. Ambele au raporturi specifice cu interesele economice strategice ale statelor (materializate in politici publice). Protectionismul este o politica interventionista a statelor in favoarea propriilor economii; ofensiv sau defensiv, el cauta sa sustina industriile nationale si sa asigure locurile de munca si avutia tarilor. Statele care nu reusesc sa de protejeze devin dependente sau aservite.

 Liberul schimb mizeaza pe avantajele comparative dintre economii si pe adancirea specializarii internationale. Liberul schimb insa, poate accentua dependentele de furnizori. Acest model economic duce la externalizari, delocalizari, pierderi de locuri de munca si la adancirea decalajelor de dezvoltare. Criza mondiala declansata in 2008 a aratat necesitatea supravegherii pietelor si reglementarii lor partiale.

 In ambele ipostaze amintite, competitia se va deosebi de razboiul economic. Acesta din urma vizeaza slabirea sau distrugerea economiei unui adversar, in scopuri politice si militare. Concomitent, marile puteri au in permanenta atentie sa stimuleze sectoarele militare si pe cele de cercetare-dezvoltare, cu scopul de a-si consolida avantajele competitive. SUA, de exemplu, cheltuiesc pentru cercetare-dezvoltare 44% din ansamblul OECD, iar UE 28%. Asa se explica, intre altele, si supravegherea franco-germana asupra achizitiilor de firme europene de catre americani.