Contele de Monte-Cristo

Oricat de naive, de previzibile sau de artificiale ar putea sa ne para astazi anumite episoade din carte, nimeni nu cred ca va pune la indoiala faptul ca Alexandre Dumas dovedeste fler si inteligenta artistica atunci cand vine vorba de a face sa ne sclipeasca pe dinaintea ochilor mintii o fagaduinta de nemurire. Este, in fond, ceea ce incearca sa faca orice autor de fictiune constient, intr-o anumita masura, de puterea povestii de a surprinde punctul de inflexiune din care o existenta se converteste in Destin. Nu toti reusesc, desigur, dar cei care o fac au de obicei – pe langa talent literar – capacitatea de a sintetiza o suita de aspecte aparent divergente in operele lor: elemente de basm si elemente de observatie incipient realista, valori etice si rasturnari de situatie senzationale, cultul eroismului si al abnegatiei pentru o cauza cu nostalgia evaziunii in taramuri indepartate, si nu in ultimul rand ceea ce tine de palierul memoriei colective cu ceea ce tine de experienta nemijlocita. Mai cu seama acest ultim aspect (impletire de memorie individuala si colectiva) are un aport crucial in ceea ce am putea numi propagarea „efectului Monte-Cristo“, asezandu-l pe cititor in postura ucenicului vrajitor, sedus de perspectiva de a exercita fara limite acea facultate pe care o folosim atat pentru a percepe lumea prezenta, cat si pentru a reconstitui trecutul si a aproxima viitorul.