Istoria si scrisul istoric azi. Optiuni metodologice. Paradigme. Agenda

ALEXANDRU ZUB:

Contextul în care se desfășoară tranziția spre un alt tip de societate reclamă atenție în raport cu orice element de natură a-i scurta durata și a-i diminua convulsiile. Apelul la istorie, ca și pe timpul lui Kogălniceanu, devine mai mult decât legitim. Dacă am făcut, aici, un mic excurs în trecut este fiindcă de la un istoric se așteaptă de obicei o perspectivă diacronică, dar și ținând seama de faptul că problemele noastre de azi nu sunt tocmai străine de cele cu care s-au confruntat generațiile ce au construit România modernă. Din secolul al XIX-lea ne vin îndemnuri la solidaritate națională, ca și exemple de propensiune democratică ce comportă un interes indiscutabil pentru actualitate. În același timp, datele evocate mai sus atestă nevoia stringentă de a reface corpurile profesionale, ca sursă de modele formative și echilibru social. Mai e nevoie încă de același entuziasm ce i-a făcut altădată pe cei mai buni să-și sacrifice interesele de moment în favoarea unora mai înalte, care privesc națiunea întreagă. Vechea dispută dintre individualismul cultivat de mișcarea liberală și colectivismul acaparant din secolul XX s-ar putea soluționa, cred, în sensul preconizat încă de la Pârvan: „culturalizarea maselor și socializarea personalităților”. Proces anevoios, paradoxal, „utopic”, însă indispensabil în epoca noastră, căreia trebuie să-i dorim o propensiune mai vie spre societatea deschisă.
Dacă e adevărat că istoria poate fi citită înainte și înapoi (A.N. Whitehead), ne putem întreba cum să abordăm mai cu folos propria noastră istorie. Desigur, retrospectiv, cu intenția de a recupera cât mai deplin valorile tezaurizate în timp, dar și prospectiv, pentru a rămâne cât mai aproape de năzuințele oamenilor. Durata întreagă se cuvine pusă în valoare, pe cât posibil, ceea ce înseamnă că am putea integra astfel mai bine experiențele pe care le-am parcurs. Numai în această perspectivă, sugerată odinioară și de Iorga, istoria capătă sens, coerență, finalitate. Mai poate deveni ea o sursă de entuziasm, așa cum propunea Goethe? Istoria ar trebui, în tot cazul, să ne ajute la reînnoirea speranțelor. Și n-o poate face decât punându-ne în situația de a regândi și asuma critic trecutul. Căci împăcarea cu lumea presupune mai întâi împăcarea cu noi înșine, prin înțelegere și compasiune. „Poți oare iubi pe cineva, când te urăști pe tine însuți? Poți oare trăi în bună înțelegere cu alții, când nu ești de acord cu inima ta? Poți fi plăcut în societate, când ești plictisit de propria ta existență?”. Îndoielile lui Erasmus ne vin, stimulatoare, din alt secol, ca un îndemn la cura te ipsum, așa cum știau deja să se poarte înțelepții din vechime. Puțină milă de sine („la charité bien ordonnée …”) nu strică, atunci când e bine cumpănită de exercițiul autocritic, după cum nici o mai largă comprehensiune față de alteritate. Între a socoti că istoria poate da răspunsuri la orice întrebare și a-i nega orice funcție practică există o cale mediană, la care s-ar cuveni să reflectăm cu toată seriozitatea, dat fiind că integrarea la care aspirăm nu e doar o integrare în spațiu, ci și una în timp.

* * *

IOAN BOLOVAN:

Aniversăm acum trecerea unui veac de la întemeierea, la începutul lunii februarie a anului 1920, a Institutului de Istorie Națională care astăzi se numește Institutul de Istorie „George Barițiu” și aparține Academiei Române, filiala din Cluj-Napoca. Piatra de temelie a Institutului de Istorie Națională din Cluj a fost pusă la 1 februarie 1920, prin decizie regală, cu prilejul inaugurării oficiale a universității clujene pe lângă care urma a-și desfășura activitatea. Prima întrebare care s-ar pune firesc este aceea: de unde a apărut acest institut? Cum a fost posibilă conceperea și apoi conturarea practică, în niște împrejurări deosebit de grele, în puțin timp, a unui institut de istorie națională la Cluj? Răspunsurile la aceste întrebări pot fi detaliate fie printr-un text comprehensiv, redactat într-o manieră academică, sau mai simplu pot fi sintetizate în câteva fraze. În esență, istoria primului secol de existență a institutului este o poveste, una frumoasă, de succes, care nu este cu zâne, zmei, monștri, prințese adormite, broaște etc. Este o poveste cu clădiri, oameni și opere monumentale. Povestea noastră este astfel o bucățică de viață, de existență adevărată, căci, precum miturile și poveștile care au supraviețuit peste timp, tot așa și Institutul de Istorie „George Barițiu” a traversat un război mondial cu toate avatarurile unui refugiu de 5 ani, a supraviețuit regimurilor autoritare și dictatoriale, dar și regimurilor democratice autentice sau celor care au mimat doar democrația.
Povestea noastră despre institut a stat și stă în continuare sub semnul cifrei 3, a unei providențe care a ocrotit instituția și deopotrivă oamenii. Din punct de vedere al genezei, dar și al apartenenței instituționale, existența Institutului de Istorie „George Barițiu” a fost marcată de ASTRA, de Universitatea Daciei Superioare (cu toate denumirile ei oficiale, până la cea actuală de Babeș-Bolyai) și de Academia Română. Astfel, originea Institutului de Istorie „George Barițiu” datează din anul 1862 când, la a doua adunare generală a ASTREI de la Brașov, s-a înființat secția istorică a instituției sibiene care a contribuit plenar, până la Marea Unire, la păstrarea identității românilor transilvăneni. În cadrul ASTREI a fost editată câțiva ani mai târziu revista „Transilvania”, care a găzduit de-a lungul timpului numeroase izvoare documentare și studii istorice. Această publicație care a continuat să apară și după Marea Unire a inspirat în primul deceniu interbelic și publicația periodică a institutului („Anuarul Institutului de Istorie Națională”). În cadrul ASTREI au fost lansate inițiative istoriografice de mare importanță pentru națiunea română. Aici și-a conceput și materializat cea mai mare parte a operei sale istorice cărturarul George Barițiu. Academia Română, înființată în anul 1866 și având ca model de organizare și ASTRA, a avut printre primii săi membri istorici și filologi români transilvăneni. Prin urmare, mai toate eforturile și împlinirile istoricilor români transilvăneni de până la 1918 s-au făcut în cadrul ASTREI și al Academiei Române. Între 1920 și 2020, Institutul de Istorie „George Barițiu” a aparținut circa 48 de ani Universității și 52 de ani Academiei Române, instituții care i-au oferit, consecutiv și în anumite momente simultan, cadrul adecvat pentru instituționalizarea cercetării istorice românești din această parte a României. Indiferent că percepțiile membrilor Institutului de Istorie „George Barițiu” au fost contradictorii și au variat în acest secol între sentimente de satisfacție ori de decepție față de una sau alta dintre cele două instituții care i-au oferit institutului găzduire, mult mai importantă rămâne ca fapt istoric continuitatea noastră instituțională și păstrarea unei identități inconfundabile. Misiunea Institutului de Istorie Națională în societatea românească de după Marea Unire a fost aceea de a întreprinde o cercetare științifică obiectivă asupra trecutului românilor transilvăneni, pentru realizarea căreia era necesară mai întâi publicarea colecțiilor istorice, apreciate ca fundamentale în atingerea obiectivelor propuse, apoi alcătuirea unei biblioteci de specialitate, întocmirea unei bibliografii istorice românești, editarea unui Anuar al Institutului, precum și a altor publicații prin care să fie aduse contribuții originale și mărturii la progresul istoriografiei naționale, cu precădere a celei privitoare la românii din fosta Ungarie, dat fiind faptul că până atunci istoria provinciei a fost văzută într-un mod unilateral și injust, fie că a fost vorba despre perspectivă nobiliar-aristocratică a istoriografiei maghiare, fie dinspre istoriografia săsească care a măsurat totul strict prin prisma vieții urbane. Această misiune a rămas un far călăuzitor pe tot parcursul primului secol de existență.
O altă triadă care a marcat istoria Institutului de Istorie „George Barițiu” este reprezentată de clădiri, oameni și opere perene. În secolul scurs de la întemeiere, Institutul a beneficiat de mai multe sedii, unele improprii pentru activitatea sa, altele, în schimb, foarte generoase și invidiate. De la prima cameră primită în clădirea centrală a Universității Babeș-Bolyai, la sediul de pe str. Napoca nr. 11 unde a funcționat cel mai mult, la locațiile din Sibiu din timpul refugiului, la actualul sediu de pe str. Mihail Kogălniceanu nr. 12-14, toate aceste clădiri i-au adăpostit mai mult sau mai puțin primitor pe membrii trecuți și prezenți ai institutului. Bucurii și necazuri, drame și împliniri, agonie și extaz, toate au fost stările reținute de zidurile clădirilor care au purtat sau încă poartă sigla Institutului de Istorie „George Barițiu”.
Oamenii institutului (cam 250 în acest veac) au muncit cu onestitate și competență, au luptat pentru ca idealurile lor să prindă contur, au suferit, au făcut compromisuri, s-au eliberat de umori și au renunțat la orgolii etc., toate însă pentru ca Institutul de Istorie Națională sau Institutul de Istorie „George Barițiu” să poată să-și continue aventura în slujba științei istorice și a națiunii. În primul rând, directorii Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Ioan Moga, Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu, Aurel Răduțiu, Camil Mureșanu, Nicolae Edroiu au fost personalități exemplare care au știut să fie nu doar savanți recunoscuți pe plan național și internațional, ci și lideri care au coagulat oameni, proiecte și au asigurat supraviețuirea instituției în împrejurări nu întotdeauna faste. Unii dintre ei au avut și și-au exprimat plenar convingeri politice care, fie i-au ajutat să protejeze institutul și pe oamenii acestuia, fie i-au expus ulterior și au avut de suferit rigorile temnițelor comuniste ori ingratitudinea contemporanilor. În al doilea rând, cei circa 250 de cercetători care i-au trecut pragul în ultima sută de ani, români, maghiari, germani, evrei etc., au format o adevărată familie, de cele mai multe ori unită și solidară, alteori măcinată de tensiuni și orgolii alimentate de regulă și de un cadru social-politic neadecvat. Acestea din urmă sunt din fericire prea puține în istoria institutului și cu siguranță au fost estompate de momentele luminoase de care ne amintim cu bucurie și reverență.
În sediile descrise, oamenii institutului au creat, individual și colectiv, opere nepieritoare, lucrări fundamentale pentru istoriografia românească și nu numai. Zecile de volume de documente medievale, de izvoare ale celei mai mari răscoale țărănești de pe teritoriul României, zecile de opuri conținând documente referitoare la revoluția de la 1848 din Transilvania, la mișcarea națională a românilor ori la corespondența lui George Barițiu, numeroasele volume de Bibliografia istorică a României, editarea Conscripției fiscale a Transilvaniei, a numeroase dicționare enciclopedice ori lexicoane, a altor instrumente de lucru, precum și sutele de monografii și sinteze privind istoria României ori istoria universală demonstrează irefutabil că Institutul de Istorie „George Barițiu” a fost, este și sperăm să rămână o entitate de elită în câmpul istoriografiei din România. Dicționarul membrilor institutului, o lucrare cu caracter enciclopedic aflată în fază avansată de redactare va releva contemporanilor această producție istoriografică de mare profunzime.
Concluzia acestui veac, nu de singurătate ci de plinătate, este că Știm de unde venim (avem o origine nobilă, descinzând din ASTRA, un trecut încărcat de realizări, o memorie ordonată), știm unde suntem (avem o identitate – Institutul de Istorie „George Barițiu” –, o marcă recunoscută intern și internațional) și credem că știm încotro ne îndreptăm (avem planuri mărețe, dar și realiste, simțim și mai ales visăm viitorul).

* * *

NOTA EDITORILOR

Prezentul volum reuneşte lucrările conferinței internaționale, Istoria şi scrisul istoric azi: Opţiuni metodologice. Paradigme. Agendă, organizată la Cluj-Napoca pe data de 3-5 februarie 2020, cu ocazia Centenarului Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române. A fost un eveniment de referinţă pentru instituţia noastră care a reuşit să polarizeze specialişti de pe plan naţional şi internaţional, dar şi personalităţi din diverse medii unde, la fel ca şi la noi, performanţa şi excelenţa sunt repere fundamentale de brand care ne reprezintă urbi et orbi.
100 de ani de tradiţie şi continuitate în cercetarea istorică de prim rang este o mare onoare, dar, în acelaşi timp, şi o uriaşă responsabilitate. Instituţia noastră, acum un secol, a fost pusă pe temelii solide de către istorici de renume, care sunt şi azi modele de referinţă, în consecinţă, am gândit această întâlnire de mare anvergură, ţinând cont de valorile şi principiile pe care părinţii fondatori Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş şi alţi colegi ai lor de generaţie le-au imprimat, cu succes, acestei instituţii.
Încă de la început, ea a servit cu loialitate Istoria Transilvaniei şi a românilor în general, dovedind faptul că dispune mereu de resurse, dar mai ales de potenţial uman de excepţie, tot timpul pregătit să pună în valoare trecutul acestui neam a cărui voce s-a auzit constant de-a lungul timpului pe scena istoriei continentale şi chiar dincolo de ea.
Am invitat, aşadar, la conferinţa de Centenar a Institutului de Istorie din Cluj nume consacrate care, la fel ca şi înaintaşii noştri, au avut ceva de spus prin munca şi vocaţia lor deopotrivă. Acum 100 de ani, membrii fondatori ai acestei instituţii, sub patronajul Casei Regale a României, au hotărât să-şi unească forţele pentru ca Istoria Românilor din această provincie să iasă mai mult la lumină, recuperând acele părţi din trecut cu care noi, ca popor, ne mândrim, însă, din păcate, au fost prea puţin puse în valoare, prea puţin cunoscute, astfel încât ele să poată fi transmise, cu bucurie şi demnitate, generaţiilor următoare.
Marea diversitate, care caracterizează conferinţa de Centenar a institutului clujean, tocmai aceasta şi-a propus atunci când a decis să invite nume de referinţă din cercetarea istorică, dar şi din cadrul disciplinelor sale conexe: să familiarizeze publicul cu rezultatele noilor investigaţii din acest domeniu ce fac istoria românilor mai interesantă, mai captivantă şi mai deschisă spre interdisciplinaritate, după modelul altor mari istorii de pe plan european.
Conferinţa cu titlul menţionat a fost organizată pe 16 secțiuni diferite, unde s-au prezentat nu mai puţin de 110 comunicări care au generat discuţii şi dezbateri constructive cu ecouri care se simt până în ziua de azi. Toţi cei care iubesc această disciplină au putut participa la oricare dintre dezbaterile anunţate în comunitate, cu mult timp înainte de inaugurarea sesiunilor de lucru, astfel că oferta a fost şi ea una pe măsură: Scriere şi Istorie. Transilvania între voievodat şi principat; Integritate şi malonestitate în perioada medievală şi premodernă; Editarea documentelor. Istorie, metodă, practică; Istoria bisericii: teorie şi metodologie; Istoriografia şi scrisul istoric: paradigme vechi şi noi; România şi sistemul de relaţii internaţionale în secolul XX; Regimurile comuniste în contextul Războiului Rece; Minorităţile naţionale din România secolului XX; Primul Război Mondial şi România după Marea Unire; Masoneria în Transilvania: personalităţi, idei şi proiecte cu impact în comunitate; Arhitectură, Urbanism şi Patrimoniu.
Toate comunicările au fost incluse aici în ordinea prezentării lor în cadrul conferinţei, iar tematica variată nu face decât să scoată în evidenţă noul curs în sfera cercetării derulată în instituţia noastră: pe lângă proiectele tradiţionale, moştenite de la înaintaşi, am considerat oportun să punem mare accent şi pe cercetarea interdisciplinară care, azi, într-o lume care se globalizează într-un ritm alert, nu mai este un moft, ci o necesitate, un imperativ fundamental la care se raportează cu seriozitate toate centrele din sfera cercetării de elită de pe plan mondial.
În consecinţă, conferinţa de Centenar a Institutului nostru a primit, cu interes, propuneri de teme din cele mai complexe care, până acum, n-au mai fost prezente nici măcar la Zilele Academice Clujene. Am avut, aşadar, vorbitori care ne-au delectat cu teme ce sunt actuale şi, totodată, de mare perspectivă: Arhitectură, Urbanism, Societăţi Secrete, Economie, Eugenie, Biopolitică, Naţionalism, Minorităţi, Relaţii Internaţionale etc. În acest veritabil „labirint al diversităţii” am putut descoperi metodologii şi abordări originale, noi surse documentare, idei şi conexiuni din cele mai ingenioase, pe temelia cărora se pot inaugura, oricând, şantiere noi de căutare istorică ce au potenţialul unor rezultate remarcabile pentru istoria românilor de pretutindeni.
Dar dincolo de această bogăţie informaţională, conferinţa de Centenar a Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române a mai scos în evidenţă un fapt deosebit de important: preţ de câteva zile, specialişti din diverse părţi ale continentului au discutat constructiv la aceeaşi masă, au făcut schimb de opinii şi de informaţii ceea ce dovedeşte, încă o dată, că istoria, dacă este folosită inteligent şi cu maturitate, chiar are capacitatea să-i apropie pe oameni, depăşind, astfel, cu succes bariere etnice, politice şi confesionale artificiale.
Mai mult, ea are şi potenţialul de a deschide ferestre largi către alte discipline, arătând că punţile de legătură spre acestea sunt cu adevărat trainice atunci când arhitecţii lor se dovedesc a fi istoricii care preţuiesc toleranţa, deschiderea, flexibilitatea în gândire, dar mai presus de toate, dorinţa sinceră de a învăţa de la celălalt aflat în apropiere sau, poate, la mare depărtare.
Acesta a fost spiritul celor care, acum 100 de ani, au pus fundamentele unei instituţii de prestigiu pe care noi avem datoria să construim în continuare, dar de aşa manieră încât să avem ce da mai departe şi altora care vor intenţiona să vină mai aproape de noi pentru a ne cunoaşte mai bine.
Prin aceste comunicări, un pas semnificativ în acest sens a fost deja făcut înainte. Nădăjduim că cei care le vor parcurge şi vor medita pe marginea lor vor găsi, în final, tot ceea ce caută, astfel încât, ori de câte ori vor dori să revină în mijlocul nostru, să găsească aici specialiştii şi prietenii de care au nevoie atunci când decid să pornească pe un nou drum al vocaţiei lor profesionale.