Sez Ner / Muntele Sez Ner

Putine carti din literatura elvetiana – si poate chiar si din cea mondiala – s-au bucurat de un succes atat de rasunator, imediat dupa aparitie, ca volumul Sez Ner, tradus si de noi.  Cartea s-a vandut rapid in mii de exemplare, iar autorul a fost invitat sa-si prezinte volumul in peste o suta de locuri in tara lui si in strainatate. La ora actuala, Sez Ner este o carte tradusa in vreo zece limbi, iar autorul a primit nenumarate premii in Elvetia si peste granita, in tarile vecine. Arno Camenisch este unul dintre rarii scriitori care traiesc din scris. Editura romansa din orasul Chur (Cuera) a facut o editie auditiva pe sase discuri compacte  in lectura autorului, iar diferite teatre din Elvetia vor prezenta incepand din acest an o versiune dramatizata a cartii. Lucrarea lui Arno Camenisch s-a bucurat pana in prezent de peste 60 de recenzii in publicatii germane, romanse, franceze si italiene si de o prezentare in romana.

Ce vrea sa spuna titlul cartii? In centrul cunoscutei regiuni romanse Surselva, patria cea mica a scriitorului, se afla intr-adevar un munte de inaltime medie numit Sezner. Scriitorul a despartit numele propriu real intr-un nume literar Sez Ner care, in functie de cuvantul accentuat din sintagma, poate sa insemne fie „cel negru, el insusi negru (diavolul?)”, cu accentul pe sez, fie „scaunul negru” cu accentul pe ner. Fiind vorba de un nume propriu fara rezonanta si semnificatie in spatiul romanesc am preferat un titlu mai transparent in limba noastra: Muntele Sez Ner. Desi independenta aparent, cartea face parte dintr-o trilogie, din care anul trecut a aparut in germana si al doilea volum In spatele garii. Ambele scrieri se refera la ambianta copilariei autorului.

Mai multe motive, dupa opinia noastra, au contribuit la acest succes literar in Elvetia si in exteriorul ei. In primul rand faptul ca autorul insusi si-a scris opera in doua limbi, mai intai in una de circulatie (germana) si apoi a rescris-o in limba lui materna, mai putin raspandita, dar foarte adecvata subiectului (romansa), cunoscuta fiind bogatia lexicala a acesteia din urma in domeniul pastoritului. Comparand cele doua versiuni, realizam imbogatirea reciproca a celor doua idiomuri, unul pe seama celuilalt. Romansa accede la vocabularul tehnic al germanei, de exemplu, iar germana se imbogateste cu termeni specifici pastoritului din romansa. Cele doua versiuni nu sunt perfect egale, dar coincid in esenta lor. Autorul marturiseste ca a vrut sa combine „duritatea” limbii germane cu „muzicalitatea” romansei, un idiom caracterizat prin prezenta diftongilor si a cuvintelor terminate in vocala. De altfel, bilingvismul este propriu ariei geografice din care provine autorul, obisnuit cu sonoritatea celor doua idiomuri, diferite structural. Din punct de vedere lingvistic, cartea este o modalitate de adresare catre un cititor plurilingv, tipic tarii cantoanelor. Si daca initial ea a avut in vedere vorbitorii de germana si de romansa, prin traducerile ulterioare (in franceza si italiana) ea a devenit accesibila tuturor locuitorilor din cele patru zone lingvistice ale Elvetiei. Scriitorul este atent la evolutia idiomurilor cunoscute de el, cultivandu-le sonoritatile si ritmul, grija de conservare a romansei, profund germanizata in textul sau, neconstituind un scop in sine.

 In al doilea rand, alegerea subiectului. Autorul a ales sa descrie o realitate dura, pe cale de disparitie, viata pastorilor  din Alpii sursilvani, asa cum a cunoscut-o  in copilarie, cand a fost el insusi de patru ori baiat la stana. Aceasta realitate n-are nimic romantic in sine, pastorii sufera, au mainile crapate, au picioarele ude, sunt confruntati cu bolile lor si cu bolile si moartea unor animale etc. Simplitatea mediului prezentat, viata de o vara langa vaci, porci, gaini, capre fascineaza cititorul modern al zilelor noastre, traitor intr-o lume de confort, si ii atrage curiozitatea. Asa se explica si faptul  ca multi tineri intelectuali se angajeaza ca pastori in Alpi si pentru noi, cei din est, mai ales prezenta fetelor (de obicei studente) este surprinzatoare. Un scriitor de marca din regiunea Surselvei, cu studii inalte, a fost ani de zile cioban la oi in platoul Greina. Civilizatia actuala, nociva in general pentru specia umana, reclama intoarcerea la natura, iar tineretul din tarile industrializate este sensibilizat in acest demers. Noua insa ne este ingaduita comparatia cu stanele noastre traditionale unde nu exista, in general, apa curenta, boiler, robinete, fosa ecologica etc., prezente in relatarea lui Arno Camenisch. Ocupat cu scrisul si cu prezentarea operei sale literare, autorului, traitor actualmente intr-un orasel din regiunea joasa a tarii cantoanelor, ii lipseste din cand  in cand posibilitatea de a se relaxa, atunci cand simte ca-i iese „fum” din cap, dupa expresia lui, practicand o munca dura, tipica muntenilor, taiatul lemnelor.

Nu este deloc de neglijat nici talentul interpretativ al lui Arno Camenisch la citirea fragmentelor din opera sa, caracterizata prin oralitate. Lectura lui este ritmica si captivanta. El stie unde sa-si punctueze textul, unde sa puna o pauza mai mare sau mai mica, unde sa intrerupa lectura cu o remarca. Este un fel de magician al cuvantului in doua limbi pe care le domina la perfectie. La asta se adauga, in afara talentului, si o cunoastere aprofundata a stiintei scrisului, dat fiind ca autorul este un proaspat absolvent al Institutului Literar Elvetian de la Biel / Bienne.

 Multi recenzenti  denumesc aceasta opera literara roman. Pentru noi, este dificil sa o incadram  intr-un gen literar clasic. Autorul simuleaza mai curand o specie de reportaj artistic modern, compus din fragmente, adesea foarte scurte, dar cu talc, aparent disparate, cu scene si actiuni tipice mediului descris din care lipsesc insa comentariile autorului, plasat ca observator si nu ca participant. El cerceteaza cu lupa ambientul pastoresc dintr-o scurta vara alpina, marcata de urcarea turmelor la munte, la inceputul verii, si de coborarea lor, la sosirea toamnei, si prezinta acest mediu alpin intr-o succesiune de imagini, ca intr-un film documentar. Locul actiunii este un munte  din Surselva, regiunea natala a autorului, cu versantii, pasunile inalte si cele joase, izvoarele care servesc de adapatori pentru animale, drumurile prafuite, padurile inverzite si crucea de pe varf. Personajele principale sunt creionate si identificate prin numele ocupatiei lor: baciul, ajutorul sau, vacarul si porcarul. Ele n-au nume. Raporturile stabilite intre eroii principali ai povestirii sunt ierarhice si dure, dominate de autoritatea baciului. Personajele secundare, de obicei proprietarii de animale, sunt  individualizati  prin numele lor de botez. Nici pastoritei de la cireada vecina nu i se spune pe nume, ci pastorita de juninci. Turistii sunt rareori identificati (exista o Margrit care filmeaza), iar soldatii, care fac exercitii de lupta pe munte, sunt anonimi. Dintre animale doar vacile au nume, ne spune scriitorul: „Vacile au nume, porcii nu. Porcii sunt porci. Vacile poarta la ureche placute rotunde de aluminiu si cifre pe solduri. Pastorii cunosc vacile dupa nume. E mai familiar cand vacile au nume, spune vacarul porcarului seara, in spatele grajdului, cand vacile sunt pe pasunea de noapte si-i da tutun. Tutunul l-a luat Duminica de la un taran. Vaca nu-i numai vaca. Porcarul trage din tigara si zice ca el nu poate intelege pe taranii care spun ca ar avea cinci vaci, in loc sa spuna ca au pe Marta, pe Barla, pe Marlis, pe Nicki si pe Petra… Parintele ar fi trebuit sa binecuvanteze fiecare vaca in parte dupa nume si nu numai la gramada si gata, zice vacarul cu mainile in buzunar.” Cainii si pisicile sunt identificati prin atribute: Tigratul, Cenusiul, Batranul. Capra, gainile si cocosul, ca si porcii, n-au nume, dar despre berbecul negru, desi e singurul din specia lui,  se spune adesea ca are o pata alba in frunte.

Si cu animalele pe care le ingrijesc cei patru eroi se poarta brutal, neezitand sa le bata in absenta proprietarilor. De altfel eroii se misca intr-un mic univers plin de contradictii, orizontul lor limitat fiind o combinatie de religie si paganism, de traditie si inovatie tehnica, de intelepciune populara si ignoranta.

Stilul scriitorului este marcat de oralitatea si muzicalitatea limbii. La prezentarea variantei italiene a lui Sez Ner la Bellinzona, in Ticino, Arno Camenisch declara intr-un interviu ca nu-l intereseaza conventiile narative. Nu exista semne de citare, linie de dialog, semnul intrebarii sau al exclamarii. Virgulele sunt folosite parcimonios. Dialogurile sunt nemarcate grafic, exista un joc al discursului direct cu cel indirect, reliefate prin prezenta verbelor dicendi sau numai din contextul lexical ori prin alternanta timpurilor si a modurilor verbale: „Berbecul s-a ingrasat de cand nu mai are ghipsul. O sa facem o masa mare, spune baciul cu sort alb fara sa ridice ochii si rasfoieste mai departe revista Blick pe care au lasat-o taranii Duminica trecuta. Iau cu mine berbecul, dupa ce trece vara, zice ajutorul de baci. El poate lua capra si, in ce-l priveste, si gainile, dar berbecul, nu. Baciul rasfoieste revista pana la capat si o pune pe marginea ferestrei, langa radioul cu antena rupta. La naiba cu blestemata asta de capra.”

Prin mijloace simple, dar alese cu grija, tanarul scriitor slefuieste ca pe o piatra textul sau scotand nestemate din noroi si aratand ca frumusetea si magia sunt de gasit pretutindeni, chiar si intr-o realitate dura. Pentru a accentua culoarea locala, scriitorul face apel la numeroase regionalisme, unele neconsemnate in dictionarele curente, si, cand simte nevoia, creeaza el insusi cuvinte noi. Munca lui de Sisif cu textul, marturiseste autorul intr-un interviu, se aseamana cu actiunea de demontare a omului de piatra si de refacere a lui intreprinsa de porcar: „Iarta-ma, zice porcarul, si incepe sa demonteze omul de piatra. Ia cu mana piatra dupa piatra, se uita si o intoarce pe toate partile, ca si cum ar fi vrut sa-i vada consistenta, pune pietrele deoparte, cele mari intr-o gramada, apoi cele mijlocii si cele mici, pana ce omul de piatra este demontat. Asa, zice el, ia o dala de piatra, trece cu mana peste ea si o pune in iarba, unde statuse omul de piatra. Ia apoi o piatra ascutita si graveaza un semn pe dala. Porcarul pune teanc pietrele pe dala, una cate una, cu grija, ca omul de piatra sa poata tine piept vremii proaste, pana ce acesta este refacut. ”