Pseudo-tratat de dragoste eternă

„Dacă ar fi să încadrăm acest Fals tratat de dragoste eternă într-o lucrare filozofică, după cum încearcă autorul să ne atragă atenția, cu modestie, neerijându-se într-un filozof, cu siguranță că ne-am împotmoli și am sfârși într-un labirint, într-o imposibilitate de a ne defini ca ființe perfecte în timp și spațiu.

Cartea pare a reedita Gâlceavă Înțeleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, în varianta contemporană, căci, structural, este construită în varianta lui Socrate, maieutică, prin întrebări puse pas cu pas, menite a oferi personajului narator, fie un bătrân orb, fie o bătrână, prilejul de a face disertație pe marginea complexității vieții, a valorilor ei și a nonvalorilor, a tentațiilor de tot felul care apar la un moment dat în viață, ca și cum s-ar deschide cutia Pandorei. În centrul ficțiunii, ca să zicem așa, căci nu există propriu-zis o acțiune sau o evoluție a personajelor, se află trei interlocutori, la început, retrași într-o chilie, ascultând lecțiile de filozofie ale Bătrânului orb înțelept, care trăiește într-un fel de sihăstrie. Personajele sunt de o a anumită factură: un tânăr, Mihai, avid de cunoaștere, un rebel, Andrei, un fel de avocatul diavolului, și un copil care asistă la toată această perorație despre orice, deschizandu-i, astfel, și lui punți de cunoaștere, căi inițiatice de cunoaștere a Binelui și a Răului.

Fară îndoială, autorul ne invită la acest discurs asupra methodei, cartezian, despre tot și toate, în viziune proprie, devenind astfel un fel de Atotștiutor, capitolele sintetizând un fel de povești camuflate.

Fiecare capitol din carte are un final deschis, stârnind astfel curiozitatea cititorului asupra a ceea ce urmează, însă descoperim că nucleul discursului reapare concentric în fiecare poveste, cel puțin în prima parte. Adevărul este că autorul rezolvă oarecum teoriile despre adevăr, rațiune, dragoste, spirit și suflet, dizolvând discursul într-o acțiune în care personajele sunt puse în situații de viață, dovedind, astfel, câtă iubire există în fiecare și câtă întinare, cât sacru și cât profan.

Oricât și-ar susține ideile filozofice despre cum ar trebui să trăim, despre aspirație și neputința atingerii idealului, despre limitele și despre dezmarginirea sufletului, totul se blochează într-un labirint și imposibilitatea de a atinge cu mintea culmile perfecțiunii. Omul nu-și poate depăși limitele în timp și spațiu. Viața este un labirint fară ieșire, cu o prelungire presupusă în moarte, căci totul este înghițit de Marele Timp. Nu ne rămâne decât să ne acceptăm limitele, să ne bucurăm de carpe diem în Infinitul nostru mic, proiectat în marele Infinit.

Rămâne de văzut dacă autorul reușește să convingă cititorul asupra necesitații cunoașterii complexității vieții, în eventualitatea în care această carte poate fi privită și ca o alternativă la dezvoltarea personală. Ea poate fi privită și ca un compendiu călăuzitor și generator de sensuri adânci, în acest evantai de întâmplări ale ființei noastre.” – Elena Netcu