Suita I pentru pian, opus 3, numarul 1. Copii la joaca

Constantin Silvestri (1913-1969) nu a fost numai un mare dirijor de renume mondial, ci si un compozitor de mare valoare, cu o opera deosebit de originala. Pianist de mare fantezie si improvizator inepuizabil, el a dedicat pianului o parte importanta a creatiei sale, lucrarile succedandu-se de-a lungul unei perioade intinse din 1930 pana in 1955. Ramasa practic necunoscuta in timpul vietii compozitorului, rareori executata – numai de catre autor – muzica sa trecea drept dificila pentru nivelul de intelegere al publicului dinaintea ultimului razboi, iar apoi a fost relativ trecuta sub tacere de restrictiile ideologice ale regimului comunist. Plecarea definitiva din tara a autorului, in 1958, a adaugat o umbra suplimentara asupra numelui sau.

Abia dupa disparitia sa timpurie a fost ridicata interdictia executarii muzicii sale, aceasta putand fi din nou auzita in tara. Dar, fireste, in absenta autorului partiturile devenisera rare si greu accesibile, unele pareau pierdute. Acestei necesitati am incercat sa-i raspund in 1953, cu ajutorul compozitorului Wilhelm Berger, pe atunci vice-presedinte alUniunii Compozitorilor, prin prima publicare intr-o editie completa a lucrarilor sale pentru pian solo. La fondul existent de lucrari pe care l-am avut in vedere in acel moment, s-a adaugat, in mod surprinzator, un grup de manuscrise deosebit de importante si total necunoscute pana atunci, pe care, la plecarea sa din tara, Silvestri le-a incredintat muzicologului Teodor Cartis, pe atunci Director muzical al Radiodifuziunii. Astfel, culegerea planuita – de 4-5 piese – s-a extins la cele doua volume publicate in anii 1973-74 si 1979-80, cuprinzand 10 lucrari de mare valoare muzicala, de la Suitele intitulate „Copii la joaca” pana la cele 3 Sonate. Fireste, interesul starnit a fost maxim, editiile fiind epuizate in cateva zile.

Astazi ele au devenit inaccesibile noilor generatii, desi interesul pentru aceasta muzica nu a scazut, ci dimpotriva. In plus, in acest rastimp au aparut si alte lucrari de un interes incontestabil, pentru formatii de camera si pentru orchestra. Motive suficiente pentru a initia, prin republicarea operei pianistice (completata cu toate textele si datele suplimentare aparute de-a lungul anilor) – speram – aparitia intregii opere a maestrului.

Prima perioada a creatiei sale, anii 1930-33 reprezinta o perioada precoce, semnificativa pentru marele talent al autorului, cu o creatie densa, cuprinzand 5 lucrari scrise inainte de a depasi varsta de 20 ani. Aceste piese sunt, in special, variante stilistice ale speciei de Suita, de la simplitatea dansurilor folclorice pana la nivelul cel mai elaborat in Suita a III–a, limita dincolo de care ciclul suitei se destrama in piese-poem de sine statatoare. Tot acum se prefigureaza si Sonata silvestriana (exceptionala Sonatina fiind intitulata initial „Mica Sonata”), care va constitui tiparul formal principal al unei bogate creatii camerale.

Multitudinea si varietatea indicatiilor de interpretare din aceste lucrari vadeste – pe langa preocuparea autorului de a asigura operelor sale o executie vie si nuantata – bogatia fanteziei sale interpretative. Indicatiile dinamice si agogice sunt deosebit de numeroase si fin gradate. Pentru a preveni confuziile ce pandesc subtilitatea unor asemenea distinctii, compozitorul a alcatuit o scara ce ordoneaza gradele de intensitate sonora si tipurile de

accente, publicata alaturi de Cantecele de Pustiu, pe care o reproducem in fiecare volum. In plus, pentru precizarea unor efecte specifice, el foloseste unele semne mai rare, precum accentul tipic silvestrian – notat cu un semn personal– un accent expresiv foarte pronuntat, mult si imediat diminuat (ilustratie) – ce se executa ca un accent expresiv foarte pronuntat, mult si imediat diminuat. De asemenea trebuie retinut ca mordentul se executa in muzica lui Silvestri totdeauna la fel, simplu, niciodata dublu (in manuscrise foloseste chiar un semn personal de notatie (ilustratie). Jocul de pedala, privit ca element de culoare, e notat concis.

La baza textului prezentei editii a stat editia princeps, tiparita sub directa indrumare a compozitorului, coroborata cu o serie de copii manuscrise revazute de autor in anii 1944- 45, pe care Romeo Draghici – Director al Muzeului G. Enescu in acel timp–– mi le-a pus la dispozitie. Am urmarit in publicarea acestor texte redarea cat mai fidela si completa a scrierii silvestriene, in toate detaliile acesteia. Indicatiile de interpretare respecta intrutotul

imaginea grafica – nu numai semnele de frazare, articulatie, nuantele de intensitate, ci si unele indicatii ce dirijeaza catre o stare afectiva – evitand cu strictete orice adaosuri proprii. La fel si frecventele indicatii de digitatie (mai ales in primele lucrari), toate strict personale, unele neobisnuite, adesea cu un scop evident de dezvoltare a indemanarii manuale, mai ales in primele lucrari, adresate celor mai tineri interpreti.

Cele trei lucrari op. 3 au fost publicate de Societatea Compozitorilor cu sprijinul Fundatiei Regele Mihai I. Atragem atentia asupra acestora, primele doua –Suitele pentru copii, inchinate „cu profund respect Mariei Sale Mihai Mare Voevod de Alba Iulia”, iar Sonatina – M S. Regelui Mihai I Regele Romaniei” ale caror dedicatii nu au putut fi publicate in editia din anii 70'. Aceasta dedicatie explica intrucatva si schimbarea notarii initiale (strict in ordinea creatiei) a numerelor de opus: Sonatina era initial op. 3 nr. 2, fiind compusa in acelasi an cu prima suita – 1931, iar Suita II op. 3 nr. 3 – in anii 1931-1933. Ordinea definitiva a fost stabilita prin tiparirea cu dedicatii, in anul 1944.

Rostul acestei editii este deci nu numai de a de a oferi muzicienilor unele dintre cele mai valoroase pagini din pianistica romaneasca, ci si de a lumina mai clar profilul de creator al lui Constantin Silvestri, prin cele mai consistente aspecte ale operei sale, stabilind totodata texte definitive ale operelor sale.

Constantin Ionescu-Vovu