Istoria din cotidian

Am elaborat acest volum ca urmare a unei situații paradoxale din România: se spune mereu că românii, îndeosebi cei din generația tânără, nu mai sunt interesați de istorie, dar marile cotidiene din țară publică aproape zilnic articole cu tematică istorică, ceea ce înseamnă că există cititori care iubesc Muza Clio. Totodată, reviste non-academice de istorie și-au găsit o nișă de piață apreciabilă în societatea românească. E adevărat că această „istorie jurnalistică” pune accentul pe evenimențialul din trecut, pe spectacular, dar va trebui să recunoaștem că semnalul este de dorință a receptării scrisului istoric, doar că acesta este într-o prelungită criză, din cauza istoricilor, în primul rând. Căci percepția destul de largă a publicului este că mulți istorici ai epocii post-1989, repudiind demersul istoriografic ideologizant ante-1989, au menținut tonul politizat al scrierilor lor, modificând doar opțiunile partidiste. Iar uneori au simulat rol de procuror. Motiv pentru care cititorii amatori de istorie au preferat factualitatea trecutului, chiar prezentată fără pretenția de fapt istoric, ci ca părți ale memoriei întâmplărilor petrecute în timp.

Personal, sunt convins că toți cetățenii epocii noastre de tranziție, care pare fără sfârșit, sunt doritori să înțeleagă societatea contemporană. Ei vor să li se prezinte traseele fundamentale pe care este înscrisă perioada în care trăiesc, așteaptă să primească – așa cum remarca și Daniele Ungaro (Capire la società contemporanea, 2004) – interpretări semnificative ale vieții sociale prezente, sensurile ei posibile. Căci lumea tehnologică actuală și cea viitoare oferă nenumărate date și informații pe care ar vrea să le înțeleagă și mai ales să le poată folosi în mod rațional. Or, tocmai aici s-ar simți rolul istoricului epocii contemporane care, în ultimele decenii, a cedat interpretarea fenomenelor istoriei imediate sociologilor, politologilor, filosofilor. Doar că aceștia au o abordare descriptivistă sau prezintă explicații adesea partidiste ori speculative. De aici și neîncrederea publicului în istoricii asociați cu partizanatul și preferința confuză pentru factualitatea trecutului și mai puțin pentru interpretarea istoriografică.

Este adevărat că atât în rândul majorității istoricilor din România ca și al cetățenilor acestei țări încă domină anumite „convenții” despre ceea ce este istoria. Din Antichitate s-a prelungit percepția că istoria ar avea doar funcția socială de „a perpetua amintirea vieții popoarelor sau a regilor” (Paul Veyne, Cum se scrie istoria, 1999, p. 357). S-a crezut că istoria trebuia doar să povestească despre individualitatea unei națiuni într-un continuum cadru spațio-temporal. Iar o altă „convenție” este că istoria nu înseamnă decât expunerea despre un trecut demult întâmplat, cunoașterea prezentului venind de la sine. Or, adevărata istorie se cere a fi o istorie completă, legând trecutul, prin prezent, de viitor. Astăzi, mai mult decât ieri, ritmul vieții sociale este deosebit de accelerat, iar prezentul devine trecut tot mai rapid. Astfel că prezentul imediat devine trecutul recent, gândirea omului aproape contopind istoria recentului cu cotidianul în derulare către viitor. Într-un asemenea complex de desfășurare a vieții sociale, conștiința noastră are nevoie de cunoașterea mega-trendurilor evolutive care au generat realitatea prezentului, acesta fiind doar o stație temporală spre calea viitorului pe care ne dorim să o străbatem cu toții. Din păcate, și această evoluție grăbită a lumii i-a făcut pe majoritatea liderilor să gândească doar în termenii timpului scurt, în interes electoralist sau pentru profitul imediat. În urmă cu câteva zile, testând opinia unui cunoscut lider politic din România, acesta mi-a declarat că el nu este interesat nici măcar de istoria ultimului deceniu, concentrându-se doar asupra felului în care prezentul îi poate asigura succesul în viitorul imediat! Modalitate prin care este sigur că nu pot fi receptate corect toate elementele interdependențelor complexe de la nivel local, regional, internațional. Acestea uneori dau senzația de anarhie sau haos, de amenințare a crizelor și chiar posibilelor conflicte. De unde lipsa de viziune articulată, atitudinea de „văzând și făcând”, centrarea deciziilor pe interesul individual și/ sau de grup, iar mai puțin asupra celui societal.

Istoria revine în atenția liderilor politici doar în vremuri de criză, cum este și cea în care trăim noi, când sunt nevoiți să se întrebe ce a mers greșit în evoluția anterioară, cum poate fi explicată cetățenilor sincopa dezvoltării și ce soluții credibile ar putea propune pentru ieșirea din situația critică. Abia atunci se recunoaște că în structura conștiinței sociale există un important palier al conștiinței istorice. Un astfel de context este folosit, uneori, pentru a instrumenta istoria în scopul inducerii de concepții, tendințe și senzații din sfera politicilor interne și curente internaționale (exemple fiind crizele post-Războiul Rece și discuțiile despre democrație, stat, sistem internațional, războaiele mondiale din secolul al XX-lea etc.).

Istoria este acea arie a cunoașterii în care istoricul interpretează relațiile pe care le percepe între două structuri spațio-temporale diferite. Conexiunea între trecut și prezent este dată de schimbările procesului evolutiv, care constituie substanța reconstituirii istoriografice, sunt aproape imperceptibile pentru contemporanii etapelor tranzitorii, dar atrag atenția sensibilității istoricului. Sau, cum spunea Philippe Ariès (Timpul istoriei, 1999, p. 262), istoricul este cel care prezintă omului modern „un mod de a trăi în timp”. Desigur, a interpreta istoria contemporană este mai dificil, din mai multe puncte de vedere, decât reconstituirea altor epoci istorice. Spre exemplu, o greutate a confruntării scrisului istoriei contemporane cu cititorii este dată de capacitatea acestora de autoreprezentare în timpul prezent. Tocmai de aceea, istoricii epocii contemporane își asumă un dialog mai intens cu mediul receptor, care este tot mai extins. Dar, vorba celebrului Fernand Braudel, pentru istoric, scrierea istoriei contemporane, din postura de observator sau/ și participant, nu este doar „o aventură a spiritului”, ci rămâne prin excelență o muncă critică, deoarece „spiritul istoric este critic la bază” (Ecrits sur l’Histoire, 1969, p. 18).

Din dorința de a pune cititorii din România în fața multiplelor și complexelor fațete ale istoriei contemporane, din dubla postură de creatori de istorie contemporană și receptori ai temelor reconstituirii acesteia, am publicat în câteva jurnale centrale și locale, în unele reviste cu profil economic sau geopolitic, anumite articole și interviuri în care propun prezentarea unor subiecte de istorie a secolului al XX-lea și din primele decenii ale veacului în care trăim. Sunt interpretări ale istoricului-participant sau observator despre fapte, fenomene, procese istorice, unele aflate în derulare la data publicării volumului. Fie că sunt referiri la evenimente istorice petrecute în urmă cu un secol sau foarte apropiate zilelor noastre, analize istorice, chiar recenzii ale unor lucrări istoriografice, acestea reflectă înregistrarea unor stări actuale sau sensibilități cotidiene ale contemporanilor, intenția noastră fiind să contribuim la cunoașterea frământărilor istoriei prezente și deschiderea perspectivelor evoluțiilor următoare. Desigur, raportarea autorului la aceste fenomene istorice s-a făcut pornind de la percepțiile și uneltele istoricului, dar și ținând cont de propriile experiențe sau niveluri de implicare directă în unele inițiative, decizii și realizarea unor fapte is­torice recent petrecute. Precizăm că unele texte, care inițial au fost tipărite în publicații diverse (2017-2021), au suferit mici modificări pentru ca volumul de față să primească unitate stilistică și coerență tematică.

Citind Tema vremii noastre (ediția 1998), a lui José Ortega y Gasset, poate fi mai bine înțeles de ce generația de după Primul Război Mondial credea că epoca postbelică va fi una de schimbări fundamentale în societate. Acel sentiment a fost generat tocmai de „trecutul imediat”, cum îl numea filosoful spaniol. La modul general, opțiunile erau pentru un viitor pacifist sau unul belicos. Acesta din urmă însemna că o generație repudia trecutul și dorea depășirea lui pe cale radicală. Ortega y Gasset numea astfel de trăire „sensibilitate vitală” și susținea că variațiile spiritului omenesc pot fi descifrate prin intermediul acestei istorii a timpului imediat. Iar predicția lui, din 1921, s-a dovedit destul de exactă, deoarece s-a ajuns la cel de-al Doilea Război Mondial. Cred că ceva asemănător am simțit și noi după încheierea Războiului Rece. Poate că așteptările noastre erau chiar mai intense și extinse. Tranziția post-1989 a fost însă prelungită de spiritul de conservare al multora, dar în mod sigur și de ezitările reconstituirii verosimile a istoriei contemporane, ceea ce a îngreunat elaborarea unei viziuni transformative a societății care dorea desprinderea de tarele epocii Războiului Rece. Tocmai de aceea, eu cred că, în ultimele decenii, istoria recentă a năvălit peste noi, cu voia sau fără voia noastră, ne-a influențat viețile cotidiene și ne-a obligat să conștientizăm că suntem parte într-o istorie contemporană (nu s-a ajuns la sfârșitul istoriei, cum anunțase Francis Fukuyama) și, totodată, ne-a impulsionat să o interpretăm și să o înțelegem. Altfel spus, constatăm că nevoia de istorie vine chiar din trăirile noastre ca ființe umane și străbate cu noi ritmurile și sensurile vieții cotidiene. Trăind prezentul, trăim în istorie. Iar volumul acesta ar dori să vă însoțească în efortul clarificării drumului pe care-l veți alege pentru binele fiecăruia și al întregii societăți. (Vasile Pușcaș)

Alte titluri pentru VasilePușcaș (autor):

Dictatul de la Viena, Transilvania şi relaţiile româno-ungare (1940-1944) (2020)

,

Keith Hitchins: The Historian's Honesty / Onestitatea istoricului (2021)

,

The Ribbentrop-Ciano Diktat, Transylvania and the Romanian-Hungarian Relations (1940-1944) (2022)

,

Românii în Uniunea Europeană (2022)

,

Iuliu Maniu văzut de românii americani (2023)

,

România și lumea în schimbare (2024)

,