Primii oameni in Luna

Romanul descrie povestea calatoriei spre Luna a celor doi eroi principali, afaceristul Mr Bedford si omul de stiinta Dr. Cavor, unde gasesc o civilizatie extraterestra.

Romanul Primii oameni in Luna a fost publicat in serial de catre revista The Strand Magazine incepand cu luna decembrie a anului 1900 si pana in august 1901, cand a aparut, in editie hardcover, la George Newnes Ltd. din Londra.
Primii oameni in Luna este prima carte a lui Wells adaptata pentru cinematograf, in 1919. Au urmat alte doua adaptari, una in 1964 (in care personajele folosesc costume spatiale, lucru care nu corespunde romanului), si a doua in 2010, o adaptare pentru televiziune, care a fost considerata cea mai fidela.

Dl. Bedford, un om de afaceri falit, se retrage in tinutul Kent pentru a scrie o piesa de teatru. Aici se intalneste cu genialul dr. Cavor, un om de stiinta excentric, care este pe punctul sa descopere un material ce sfideaza gravitatia, facand astfel posibil unul dintre cele mai vechi vise ale omenirii: calatoria spre Luna. Cavor construieste o nava spatiala si-l invita pe Bedford sa ia parte la expeditie. Manati unul de dorinta de imbogatire, celalalt de setea de cunoastere, Bedford si Cavor se aventureaza in necunoscut. Dar niciunul nu este pregatit pentru ceea ce gasesc acolo: o lume pentru care noptile polare de pe Pamant ar parea calduroase si zilele niste cazane oparite, dar si casa unor forme de viata sinistre, alaturi de care ar putea sa ramana blocati pentru totdeauna.

"O impresionanta estetica a uratului se manifesta in aceste pagini cu o forta incontestabil superioara celei dovedite de estetica frumosului excesiv distilat din utopia tezista. Tot in descendenta swiftiana, Wells e aici un maestru al mastii monstruoase, cioplita intr-o infinitate de variante ale diformului, dovedind o imaginatie de amanunt cu adevarat stupefianta. Modelul de baza ramane insecta, insa tiparul ei se complica infinit prin exagerarea pana la enormitate a cate unei trasaturi particulare, in asa fel incat societatea selenita lasa impresia ca ar fi alcatuita exclusiv din unicate; ca niciun exemplar nu repeta trasaturile altuia, intr-o nesfarsita mare de entomologie surescitata ce caricaturizeaza grotesc omenirea.”

Mircea Oprita

H. G. Wells – Utopia moderna

"Se considera indeobste ca traducerea unei scrieri din patrimoniul universal al literaturii, odata facuta, trebuie repetata dupa cincizeci de ani (interval oarecum conventional), fiindca in atatea decenii se mai schimba limba uzuala, scuturandu-se de expresii vetuste, acceptand neologisme si expresii curente, fixandu-se mai temeinic in oralitate si intr-o modernitate care, prin contrast, face uneori formularile mai vechi sa devina suparatoare si chiar ridicole. A reveni cu traduceri noi din texte clasice constituie nu atat o chestiune de orgoliu, cat una de igiena stilistica obligatorie.

Traducerile despre care e vorba aici ies simultan dintr-o inclinatie subiectiva si preferentiala, precum si dintr-o mai obiectiva atitudine fata de destinul unei opere valoroase.[…]

H. G. Wells n-a avut parte, la noi, de traducatori superficiali si neinspirati, insa timpul nu exclude de la coroziune nici rezultatul ostenelilor acestora. Fie ca e vorba de C. Vonghizas si Mihu Dragomir, sau de C. Vonghizas si Victor Kernbach, renumitele cupluri pro-wellsiene din anii 1960, cand s-a lansat importanta editie de Opere alese de la Editura Tineretului, fie ca-l avem in vedere pe B. Bereanu, un mai vechi traducator din povestirile utopistului modern englez, inexactitati de lectura a originalului am putut vedea si in cazul traducerilor semnate de ei. Pe cat mi-a fost cu putinta, m-am straduit sa remediez asemenea situatii, ramanand cu statornicie in vecinatatea intima si reconfortanta a textului englezesc. Trebuie sa marturisesc ca, de pe pozitiile unui scriitor care isi respecta opera proprie, am avut in vedere reglajele cerute de un "acord fin” si pentru opera tradusa.”

Mircea Oprita