Popas in amintiri. Romania 1910-1974

Scrise cu verva si cu un real talent, memoriile lui Petru Vignali, redactate in Romania in anii '60-'70, sunt literatura de sertar, in adevarata acceptie a cuvantului.

Petru Vignali a fost unul dintre fiii lui Iginio Vignali, arhitect venit in Romania la inceputul secolului XX si casatorit cu o fata din familia Tuduri, boieri moldoveni inruditi cu familiile Gane si Negruzzi. Numele arhitectului Iginio Vignali nu este necunoscut celor care iubesc Bucurestii. Antrepriza de constructii pe care Vignali a fondat-o impreuna cu conationalul sau Enrico Gambara a ridicat multe cladiri in capitala Romaniei.

Urmasii arhitectului s-au risipit prin lume. Amintirile au ramas. Petru, daruit cu harul scrisului, a lasat posteritatii marturia unui bucurestean de stirpe italiana, care a iubit patria tatalui sau– unde si-a facut o parte din studii, traind un scurt timp alaturi de familia italiana– dar si mai mult a iubit tara in care s-a nascut, Romania. Aici si-a petrecut copilaria si tineretea, printre prieteni considerati a fi cele mai stralucite minti din vremea sa, pentru Romania a luptat ca aviator in razboi, aici a ramas, indurand pierderi, umilinte si lipsuri.

O carte care ne lasa impresia unei picturi pline de viata, infatisand o Romanie altfel decat ne-o inchipuiam, cu bunele si relele ei.

…clasa intaia am facut-o la o scoala de fete. Dimineata, impreuna cu mama, luam din Piata Victoriei tramvaiul cu cai care, prin Banu Manta si Gara de Nord, ne ducea pana in fata scolii. Cred ca in primul an nu am stralucit, fetele erau mai istete decat mine, apoi erau si mai mari, fiindca pe atunci scolarizarea incepea la sapte ani iar eu aveam sase; fusesem primit cu dispensa de varsta pe motivul ca eram baiat destept, ca mama era institutoare si ca Ela Negruzzi, vara cu mama, se avea bine cu ministrul invatamantului. De altfel Ela Negruzzi, care arata ca un jandarm calare, se avea bine cu mai toti ministrii, cand acestia erau conservatori, fiindca ministrii din acele vremuri erau boieri, iar boierii moldoveni erau toti mai mult sau mai putin rude intre ei, de unde a ramas si vorba„cousins de Iassy”.

Petru Vignali

Domnul Goga a vrut sa cunoasca aceasta generatie scriitoare, ganditoare si mistica. Si in acest scop a dat o masa la restaurantul Enescu, in separeu. Am avut astfel placerea sa am sub ochi, simetric asezat pe doua randuri, aproape tot ceea ce-i mai reprezentativ in noua generatie (bucuresteana), adica pe toti cei despre care se presupune ca sunt meniti sa devina cineva si, intr-un viitor nu prea indepartat, sa se suduie reciproc de pe bancile parlamentare sau din varful penitei. Dl. Goga a prezidat masa intre doua antiteze spirituale: intre Sandu Tudor si Stelian Mateescu, adica intre duh si creier. Figurau mai departe: Mircea Manolescu, presedintele studentilor in drept; C. Enescu, viitor mare economist; Cotaru, monografist, monografist, si inca o data monografist; Mircea Vulcanescu, despre care se spune ca e un mistic si o sclipitoare inteligenta; Misu Polihroniade, minte subtire care vrea sa ajunga… S-au discutat cate in luna si in soare si s-au pus in evidenta numai doi tineri: Mircea Vulcanescu si Octavian Goga.

Petru Vignali

La Pavia erau foarte respectate traditiile universitare. Una din acestea era giorno della matricola, cum s-ar zice ziua inmatricularii, care cadea prin noiembrie, dupa sfarsitul examenelor. In acea zi cursurile erau suspendate, studentii erau stapanii universitatii si ai orasului, faceau ce voiau, beau, cantau si petreceau si aveau dreptul sa-i tutuiasca pe profesori. Ei capatau o diploma– care se cumpara la librarie– care, intr-o latineasca hazlie zisa macaronica, atesta ca studentul cutarica a fost promovat de la starea de puzzolente fagiolo (fasole puturoasa) la gradul de matricola si ca atare beneficiaza de prerogativele studentesti, ceea ce insemneaza ca este autorizat sa bea, sa faca l'amore si, eventual, sa invete.