Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor

Tone de hartie s-au scris, de-a lungul timpului, despre Caragiale, lucruri povestite de el, de

familie sau consemnate de prieteni si relatate de biografi si istorici ai literaturii. Cu fiecare

aprofundare a operei si a vietii dramaturgului, lucruri inedite ies mereu la iveala. In spatele

succesului de care s-a bucurat marele dramaturg Ion Luca Caragiale s-a ascuns tot timpul

povestea unei vieti triste.

Intr-o scrisoare adresata lui Vlahuta, Caragiale scrie: „Sunt un copil de parinti sarmani. Am

ramas – dupa moartea lui tata-meu – singurul sprijin al mamei si al sori-mi. Am invatat atata

scoala, cata la limita mi-ar fi de-ajuns sa ma pot apuca de invatatura Dreptului si sa ma fac

avocat si sa ma introduc incet-incet, in afaceri si in politica.

Am o educatie nu tocmai ingrijita, fiindca parintii mei n-au avut mijloace sa-mi dea una mai

aleasa; dar am putin bun simt si cum poti constata si d-ta ma exprim fara vreun fel original de

gandire, destul de limpede si de comod.”

Pe vremea aceea, nu aparuse satiricul si ironistul. Caragiale era prea mult hartuit de viata, ca sa

ia lucrurile in usor si apoi nu avea nici experienta pentru a lua o hotarare rapida. Aparuse insa

autocriticul si censorul.

O vreme, I. L. Caragiale si cu ai lui stau la o verisoara, Cleopatra Lecca, divortata de colonelul

Poenaru. Cleopatra Lecca este inspiratoarea nemuritoarelor versuri ale lui Eminescu: Pe langa

plopii fara sot. Ea venea si la lecturile Junimii, in casa lui Titu Maiorescu. Se prezenta la sedinte

grozav de vopsita si starnea senzatie si rumoare. Dar cel care era mai impresionat de aparitia ei,

era Eminescu, care il banuia pe Caragiale ca face curte verisoarei. Din aceasta pricina, Eminescu,

care era tot o fire impulsiva, il amenintase pe Caragiale cu moartea. Acesta se silea insa sa-l

linisteasca, reusind cu multa greutate sa-i risipeasca banuielile.