Mitologii postmoderne

Daca labirintul clasic este unul din care iesi in final, intrucat la intrare sta Ariadna care iti intinde firul, labirintul postmodern este unul de tip devorant, care fie te aneantizeaza, fie creste nebulos in jurul tau, asa cum se intampla in criptoconstructiile lui Umberto Eco. Diferenta e data de acceptarea sau de repudierea ideii de structura, la care aderam instinctiv atunci cand il citim pe Mircea Eliade, convinsi fiind ca dihotomia sacru – profan reprezinta cheia care deschide in cele din urma toate intrarile posibile. In postmodernism e altfel: edificiul mitic dispune de usi numeroase, dar cheile au fost inlocuite cu coduri sau formule culturale complexe. Dezlegand prima enigma, dai apoi de altele, care te atrag intr-o retea combinatorie infinita, deschisa „monstruos” in toate directiile. Mitografia clasica e logica, ascetica, fiindca menirea ei este sa reduca pluralul la unicitate, sa gaseasca Centrul. Guvernate de placere si de o subtila propensiune pentru ludic sau ironie, mitologiile postmoderne cultiva dezinhibat rizomaticul si marginalitatile plurale, scruteaza gnoza „supraoamenilor de laborator”, cerceteaza tehnoutopiile spatiului virtual, identifica hackeri si cyborgi pe magistralele regale sau obscure ale Internetului si se afunda impetuos in simulacrele de tip Matrix. E nevoie de o personalitate aparte sa fii contemporan cu amprenta proteica a  timpurilor pe care le traiesti si sa fii capabil sa o descifrezi. Cei mai multi se retrag, precauti, in trecut; Simona Gruian n-o face, oferindu-ne un debut editorial curajos, elegant si bine gandit, care se cere a fi continuat.

Stefan Borbely