Întrebarea ce ar însemna şi cum ar fi citite aceste versuri, dacă nu ar fi semnate de Doina Cornea, nu are sens. Pentru că sensul publicării lor şi chiar sensul lor, al versurilor, este acela de a încerca să descifreze din încă un unghi personalitatea – cuprinsă de o lumină misterioasă eludând contururile – care ne‑a marcat istoria sufletească şi istoria propriu‑zisă în ultimele decenii ale secolului 20.
M‑am gândit adesea la acel straniu moment, plasat în preajma vârstei de 50 de ani a doamnei fragile ca o statuetă de Tanagra – mamă a doi copii mari şi asistentă la catedra de franceză a Universităţii din Cluj – momentul care a decis‑o să‑şi schimbe atât de brusc şi atât de dramatic destinul. Cum, unde şi când a fost clipa în care s‑a aşezat la masă, a luat o foaie de hârtie şi un pix şi a început să scrie prima scrisoare de protest? Care a fost punctul din care vocea de fetiţă timidă a profesoarei de franceză a început să răsune şi să fie ascultată până la celălalt capăt al lumii ca voce a României? M‑am întrebat, fără să fi avut curajul să o întreb şi pe ea, dacă a fost vorba doar de exasperare, de atingerea gradului zero al suportabilităţii sau existase în plus – aşa cum simţeam – ceva mai profund şi mai greu de definit?
Fără să fi dezlegat enigma, versurile mi‑au confirmat bănuiala.
Doamna Cornea a început să scrie versuri nu în adolescenţă, când „nu e om să nu fi scris o poezie”, ci la cincizeci de ani, cum singură mărturiseşte mirându‑se „Un om deci/ căruia să‑i trebuiască/ cincizeci de ani/ ca să înveţe să coboare/ treptele ce duc/ înspre taina cuvintelor”.
Iar taina cuvintelor a cuprins pentru ea, în egală măsură, poezia şi curajul.
Doamna Cornea a început să scrie versuri la aceeaşi vârstă la care a început să scrie protestele ca şi când atunci s‑ar fi produs un declic care a schimbat perspectiva, care a întors ochii destinului în altă direcţie. De altfel, există mai multe poeme în care apare sintagma „La cincizeci de ani” şi gândul merge mai departe cu un fel de uimire: „La cincizeci de ani, încet ochii şi‑i îndreaptă spre nemărginit” sau „La cincizeci de ani/ încet privirile rotesc sub tainică chemare”…
Dacă ar trebui să rezum în doar două cuvinte sensul acestor poeme, cred că m‑aş mărgini la latinescul Unde malum?De unde vine răul? Este o întrebare care revine sub diverse forme în acest volum dându‑i măsura adâncimii şi a suferinţei: „Suntem bolnavi?” (există chiar două poezii cu acest titlu); „De ce eu oare sângele mi‑am dat?” (se întreabă Horia, conducătorul răscoalei); „Unde aş putea să mă ascund de privirea lor murdară?”; „De ce mă rătăcesc mereu în somnu‑acesta greu?”; „Ce va mai rămâne/ Din tot ce am trăit?”.
Întrebări existenţiale sau descrieri de coşmaruri, versificări ale unor momente de depresie sau pur şi simplu rugăciuni, versurile Doinei Cornea redau cadrul sufletesc din care s‑au născut protestele şi uneori chiar îl descriu ca pe un peisaj cotidian generator de revoltă: „Trecători cu feţe şterse/ şi cu gulere murdare/ Ce târăsc/ Sacoşe pline/ De‑nlocuitori de toate/ Şi de gânduri şi de vise…” sau „Dincolo de staţia de autobuz/ Unde viermuiau ca într‑un muşuroi/ Oameni de tot soiul… şi vii şi morţi,/ Bătrâni, copii, şi tineri deopotrivă…/ Printre gunoaie şi bilete aruncate,/ mânii, suspine, strigăte sau chicote obscene…”
Strânse în două volume, nedate la tipar („În căutarea îngerilor pierduţi” şi „Lacrimi de aramă”), ambele dedicate fiului ei care i‑a fost nu numai mereu alături, ci a fost chiar o parte din ea însăşi, versurile Doinei Cornea sunt publicate acum pentru prima oară şi ne fac să înţelegem izvorul adânc, profunda disperare din care s‑a născut forţa spirituală care i‑a purtat numele.
Astfel, ele sunt cealaltă parte, secretă, deprimantă, a curajului, cu atât mai eroic cu cât nu avea ca punct de sprijin în univers, în timp ce ne ţinea locul în faţa lumii întregi, decât credinţa şi iubirea.
Pentru că „lumea e fragilă când nu poţi iubi”, spune poeta.
Alte titluri pentru DoinaCornea (autor):
Puterea fragilităţii (2023)
,
Jurnal. Ultimele caiete (2019)
,
