Cutia neagra a regizorului

Transformarea unui scenariu narativ in film este un proces complex, intens si relativ indelungat. Cel chemat sa conduca aceasta metamorfoza este regizorul filmului. Drumul de la textul scris – scenariul – la imaginile in miscare insotite de sunet – filmul – presupune un proces de analiza, descoperire si creatie care se desfasoara fie in intimitatea biroului de lucru, fie in colaborare cu o numeroasa echipa artistica si tehnica pe platoul de filmare si in studiourile de post-productie.

Lucrarea de fata isi propune sa demonteze acest proces interdisciplinar in elementele lui cele mai simple si intime. Voi incerca sa aflu in ce fel scheletul narativ se regaseste in cele doua medii diferite de expresie si cum reprezentarea spatiului si a timpului se manifesta specific in textul scris si in discursul cinematografic. Punctul de vedere este al unui regizor de film practicant ce doreste sa teoretizeze acest proces care, de cele mai multe ori, este invaluit de aura misterioasa a unei cutii negre in care intra un scenariu si din care iese un film.

Ce se afla in aceasta cutie neagra, ce mecanisme, ce resorturi, ce cai – voi incerca sa explorez folosindu-ma de studii de naratologie, cinema si expresie vizuala, de teoretizari ale unor regizori importanti si de punerea sub lupa in lumina acestor scrieri a propriilor filme si metode de lucru. Voi incerca sa ma auto-chestionez in ce priveste o seama de alegeri regizorale facute instinctiv, la cald, pe platoul de filmare sau in perioada de pregatire intensa a filmelor pe care le-am facut.

Studiul meu teoretic se indreapta in principal in doua directii: spre intelegerea textului narativ si a elementelor sale – pe de o parte – si spre definirea elementelor vizualitatii filmice care stau la dispozitia realizatorului de film pentru a pune in pagina un text narativ, pe de alta parte. Felul specific in care spatiul si timpul sunt reprezentate in scenariul narativ si in film ofera anumite punti de transformare pe care regizorul le poate descoperi prin intermediul analizei si pe care se bazeaza ulterior creatia sa.

Folosindu-se de manifestari vizuale intermediare precum storybord-ul, schitele de decor sau harta locurilor regizorul isi clarifica conceptul ce va guverna spatiul si timpul din universul povestii pe care o are de spus. Acest proces de gandire se hraneste deopotriva cu cunostinte din domeniul naratologiei, artelor vizuale, psihologiei si esteticii filmului. Cinematograful, ca arta aparuta relativ recent in istoria umanitatii, incorporeaza o buna parte a principiilor ce guverneaza artele vizuale si arta povestirii.

 Studiul celor doua directii – narativul si vizualul – si al retelei de elemente ce le uneste este completat de o analiza amanuntita, retroactiva, a procesului de transformare a doua scenarii narative in filme. Este vorba de doua filme de lung metraj: Buna! Ce faci? (2011) si Domnisoara Christina (2013) pe care le-am regizat. Folosind schitele, fotografiile si storyboard-ul care au stat la baza metamorfozarii celor doua scenarii spre vizualitatea filmica precum si fotograme capturate din filmele respective, am incercat sa reconstitui propriul parcurs de creatie artistica folosindu-ma de notiunile de naratologie si expresie vizuala studiate. Aceste ganduri si reflectii au avut ca punct de pornire cateva articole pe care le-am scris pentru reviste precum Contrapunct sau Decat o Revista, dar si discutii – neasteptat de amanuntite cateodata – pe care le-am purtat in urma proiectarii filmelor mele in diferite festivaluri internationale de film cu publicul spectator cinefil.

 Un drum oarecum inversat am facut in ce priveste realizarea filmului La un pas de eternitate (2016) care a pornit de la lumea vizuala a casei-atelier-muzeu Storck spre cristalizarea unui scenariu si apoi a unui film documentar ce evoca un dialog intre pictura, sculptura si arhitectura prin intermediul operei celor doi artisti – Frederic Storck si Cecilia Cutescu Storck. Dialogului acesta intre arte am incercat sa-i alatur si filmul cu muzica lui.

 Primul capitol al lucrarii defineste straturile textului narativ si elementele naratiunii. Pornind de la conceptele naratologice dezvoltate de teoreticieni precum Gérard Genette in domeniul literaturii si de la extinderile lor in domeniul filmului si al artelor vizuale propuse de autori precum Roland Barthes, Seymour Chatman, Scott McCloud, Markus Kuhn, Dumitru Carabat sau Mieke Bal, cautarile mele se indreapta spre cristalizarea unui instrumentar de analiza si expresie care sa permita regizorului aflat in fata unui scenariu sau unui alt text narativ care urmeaza a fi transformat in film, sa-si poata structura si organiza munca sa creatoare.

 Textul narativ este analizat din trei puncte de vedere. Primul vizeaza materialul narativ care este compus din evenimente, actanti, loc si timp. Urmatorul strat vizeaza discursul narativ, adica felul in care este manipulate materialul narativ. Selectia si ordonarea evenimentelor, viteza de povestire, ritmul, diversele tipuri de focalizare sunt elementele discursului narativ. Cel de al treilea strat se refera la suportul media folosit pentru a povesti si diferitele sale caracteristici specifice. Aici voi investiga diferentele intre mediile narative si capacitatea mediilor vizuale de a sustine o naratiune.

Cel de al doilea capitol al cartii va debuta cu o analiza a felului in care spatiul si timpul sunt reprezentate in film. Elementele vizualitatii filmice precum cadrajul, compozitia, perspectiva, profunzimea campului, miscarea de aparat, coloana sonora, montajul, racordul sunt definite si analizate urmarind scrierile unor teoreticieni precum Jean Mitry, Rudolf Arnheim, André Bazin, Roland Barthes, Jacques Aumont, Alain Bergala, Michel Marie, Marc Vernet, Michel Chion sau Gilles Deleuze dar si studiind texte scrise sau interviuri cu regizori precum Andrei Tarkovski, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Lucian Pintilie sau Krzystof Kieślowski.

 Bipolaritatea cinematografului revelata inca de la inceputurile sale de cei doi pionieri ai acestei arte, Lumière si Méliès, si anume cinematograful ca reprezentare fidela a realitatii si cinematograful ca mijloc de constructie al unei lumi imaginate sunt doua tendinte care tind sa se nuanteze in zilele noastre. Iar alegerea regizorala a unui drum sau a celuilalt are consecinte majore asupra felului cum mijloacele de expresie cinematografice vor fi folosite si dozate.

 Teoria dublei identificari a spectatorului de cinema propusa de Jean-Louis Baundry sau teoretizarea functiei privirii ca object a a lui Jacques Lacan ofera cateva perspective profunde care explica forta uriasa de fascinatie a cinematografului punand in discutie si responsabilitatea creatorului de film.

Cel de al treilea capitol al lucrarii este dedicat metamorfozei scenariului spre vizualitatea filmica prin intermediul analizei regizorale, a schitelor si storyboard-ului.  Storyboard-ul – ca si scenariul – ia nastere ca o forma de expresie tranzitorie a subiectului filmic in sensul in care exista doar pentru a asista la intruparea viitorului film si isi incheie oarecum utilitatea dupa ce procesul de productie al filmului este terminat.

Primul pas in metamorfozarea scenariului in storyboard este definirea unui concept vizual care sa fie adecvat temei scenariului. Acest germene vizual trebuie sa fie puternic, pe cat posibil unic si apt sa fie dezvoltat intr-o serie de variatiuni ce pot acoperi intregul material narativ din scenariu.  Acest concept vizual izvorat din tema si subiectul scenariului poate fi definit ca un complex de elemente: o pozitionare in raport cu reprezentarea realitatii si cu manipularea imaginarului, o cheie de focalizare, un fel de discurs – toate acestea avand implicatii directe asupra stilului de mizanscena, decupaj, cadraj, joc actoricesc, iluminare, montaj, colorizare si conceptie a coloanei sonore.

Primele secvente din scenariu care sunt desenate sub forma de storyboard sunt cele cheie: inceputul, confruntarea, finalul. Ele constituie punctele nodale din scenariu si practic vizualitatea exprimata aici va fi ca un soi de matrice aplicata intregului.

Cel de al patrulea capitol al lucrarii incearca sa ordoneze conform principiilor enuntate mai sus o parte din propria mea experienta regizorala, mai exact cea referitoare la cele mai recente doua filme de lung metraj pe care le-am regizat precum si procesul aparte de realizare al unui film documentar poetic despre operele artistilor Storck.

Conceptul vizual al filmului Buna! Ce faci? va fi expus pe larg folosindu-ma de storyboard-ul si schitele realizate inaintea filmarilor si de fotogramele din filmul final. Evolutia vizuala a textelor pe care cele doua personaje principale ale filmului le schimba prin intermediul chat-ului pe computer va face obiectul unui subcapitol al expunerii mele.

Dezvoltarea unei vizualitati filmice pornind de la nuvela fantastica Domnisoara Christina de Mircea Eliade a pus cu totul alte probleme si a necesitat o abordare diferita. Felul in care personajul fantomatic al Christinei urma sa prinda viata in film a constituit punctul de plecare in demersul de vizualizare al scenariului. Intruparea plastica a unui univers livresc in secventele de deschidere si incheiere ale filmului (care au fost  adaugate nuvelei lui Eliade, dar plamadite dintr-o prelungire a materialului narativ oferit de autor) va fi de asemenea expusa in amanunt.

 Gandirea vizuala aplicata scenariului narativ isi va gasi reversul in felul in care a fost conceput si realizat filmul La un pas de eternitate (2016) care a pornit de la operele de sculptura si pictura ale artistilor Frederic si Cecilia Cutescu Storck gazduite de casa-atelier-muzeu a acestora.

 Cartea mea urmareste sa faca vizibile radacinile artei narative a filmului in artele vizuale si arta povestirii, combinand studiul teoretic cu practica cinematografica si cu reflexia personala asupra acestui process complex de metamorfoza care este realizarea unui film.