Suspinul cerului. Pelerinajul unui marturisitor

Cand iubesti un om, dupa moarte el se transforma intr-un nesfarsit dor. Asa il simt acum pe fratele Ghita Precupescu. Alaturi de tatal meu, alaturi de Parintele Ion Bria sau de Parintele Mircea Pacurariu. Oamneni care s-au cunoscut intre ei, s-au iubit si s-au apreciat nespus. Provocarea lui Romeo Petrasciuc vine tocmai in intampinarea dorului prin care-l pomenim in lungile, prea lungile inca, noastre drumuri impreuna.

Pentru mine apropierea de Oastea Domnului a venit prin intimele adunari de la Sibiu, din casa de pe colt, strada Andrei Saguna cu Dealului, unde se reanima in 1991 mica familie locala a Oastei. Intr-un colt de colivie, privighetorile Oastei cautau sa aduca un cantec de slava, smerit si cuminte. Privegheau. Acolo am deprins cantarea si rabdarea in ascultare a cuvantului celuilalt. Acolo, intr-o duminica dupa-amiaza, s-a aratat cel ce avea sa-mi fie Bunic la Oaste, Profesorul Gheorghe Precupescu.

Gheorghe Precupescu, fratele-Profesor, care a biruit balaurul comunismului cu moartea pe moarte calcand. Pentru cei care mai credeti ca suferinta este un moft, priviti la omul acesta. Legat de maini si de picioare, aruncat in noroiul de pe malul Dunarii, este obligat sa manance iarba. Brutalizat intr-atat incat comandantul coloanei reactioneaza si-l salveaza o vreme. Concluzia lui, dupa ani: De nu ma chinuiau, nu ma pastram asa tanar, cine stie ce excese m-ar fi cuprins si pieream… Om sanatos la suflet si cald, iubitor si iertator, fratele-Profesor vi se descopera din arhiva unor interviuri. Viu. Precum si este.

Pr. Constantin Necula