Lettre Internationale nr. 105 / primăvara 2018

Benedict Anderson a definit conceptul de „comunitate imaginată”, pentru a face o distincție între comunitățile tangibile, în care toți membrii au contacte directe unii cu alții (cum ar fi cele organizaționale, parohiale, sau locatarii unui bloc) și cele, mult mai largi, în care legăturile sunt de ordin simbolic. Semnificații, valori și convingeri împărtășite cimentează asemenea comunități imaginate. În eseul meu, care deschide revista, afirm că studiul comunităților virtuale poate fi util înțelegerii altor comunități imaginate, cum ar fi națiunea. Sentimentul național nu se naște spontan, el este declanșat de efortul unor intelectuali vizionari. Aceștia au propus reforme ale limbii, reexaminări ale istoriei, stimularea literaturii originale și propuneri de viitoruri posibile. Examinez modul de acțiune al acestor nuclee în România (Școala Ardeleană, pașoptiștii, Junimea) și în Ungaria (reformele lui Kazinczy, eforturile lui Szechenyi) care au reușit în demersurile lor.

Istoricul Șerban Pavelescu reexaminează mersul evenimentelor din Primul Război Mondial, din punct de vedere militar, mergând cumva în continuarea studiului lui Nicolae Bălcescu, Puterea armată și arta militară la români.Modul în care armata română și-a revenit după primele dezastre, astfel încât să ajungă să câștige victorii notabile, este prezentat cu probitate și luciditate.

Filip-Lucian Iorga se concentrează asupra marilor figuri aristocratice ale României, care s-au devotat împlinirii destinului țării. El discută cu pertinență coerența dintre titlurile nobiliare locale și cele internaționale.

Ca un contrapunct în această secțiune retrospectivă, publicăm articolul lui Philippe Videlier despre generalul rus Blücher, care s-a distins în Armata Roșie în timpul Războiului Civil, dar și mai apoi. Potrivirea de nume cu generalul prusac, învingător, alături de Wellington, la Waterloo, dă un haz picant relatării.

Compatriotul nostru Costica Bradatan, ajuns un distins filosof în SUA, a avut un succes internațional cu cartea lui despre destinele fatale ale unor filosofi. Acum pregătește o nouă carte, mult așteptată de editori, despre filosofia eșecului. Publicăm un eseu premergător cărții, în care vedem cum eșecul în alte demersuri poate duce la un succes în filosofie. Personajul dominant este Diogene Cinicul, condamnat ca falsificator și ajuns emblematic ca filosof. Nu poți discuta un concept precum eșecul, fără a-l confrunta cu opusul său, succesul. În orice analiză trebuie să existe o antiteză, pentru că doar aceasta o face mai viguroasă. Vorbim despre Război și pace, despre Mândrie și prejudecată, despre Roșu și negru, despre Rațiune și sensibilitate. Vom avea prilejul să analizăm noua carte a lui Costica Bradatan într-un număr viitor.

Rodica Binder ne prezintă mișcarea europeană de idei, subliniind faptul că orice poziție francă și decisă poate fi prezentată ca naționalistă sau extremistă. Cum se poate discerne între o critică intelectuală și o pledoarie ideologică? Iată ce se va înțelege mai bine după lectura articolului său. El se leagă de contribuția interesantă a lui Manuel Arias-Maldonado, care ne demonstrează cum înclinațiile afective pot copleși opțiunile raționale în orice dezbatere de idei.

Cunoscutul filosof John Gray se întoarce la Karl Marx. Contrar vulgatei marxiste, Marx rămâne un gânditor mai interesant decât pare. Pe John Gray îl interesează tranziția de la romanticul Marx din anii 1840 la cel pozitivist din vremea în care redacta Capitalul. Legătura dintre Karl Marx și August Comte este analizată cu mare finețe și oferă nuanțe interesante.

Lesley Chamberlain readuce în atenție un intelectual ieșit din comun, pe Siegfried Kracauer. Acesta este mai cunoscut ca teoretician al filmului, dar autoarea îl prezintă, în contextul Școlii de la Frankfurt și în relația cu Walter Benjamin, ca pe unul dintre primii care s-au preocupat de cultura de masă. A-i da acesteia noblețe printr-un comentariu elevat era o noutate în vremea interbelică și se pare că Kracauer a făcut-o cu interes și competență, dar împotriva tendințelor sale instinctive, sau cultural condiționate.

Ion Vianu își face un examen de conștiință, reflectând la deontologia psihiatrului: ai dreptul să-i faci cuiva bine, împotriva voinței lui? Când un om leșină în urma unei hemoragii interne, doctorul nu are de ales, trebuie să-l opereze, fără să-l întrebe. Dar dacă un spitalizat mintal vrea să se elibereze, poate doctorul să i-o interzică?

Reproducem un amplu fragment din cartea lui Lakis Proguidis, Rabelais. Que le roman commence!(„Rabelais. Să înceapă romanul!”), în care autorul propune o teorie originală asupra surselor operei lui Rabelais. Spre deosebire de alți istorici literari, el nu o leagă pe aceasta de „pre-romanele” antichității, cum ar fi Daphnis și Chloede Longos, sau Măgarul de aurde Apuleius, ci de misterele medievale, iar argumentația sa este pasionantă și convingătoare.

Ne-a făcut plăcere să aflăm că un profesor de la Universitatea din Padova, Federico Donatiello și-a ales cultura română ca domeniu de cercetare. Eseul lui, Opera italiană în codrii Carpaților, analizează traducerile libretelor (unele datorate lui Ion Heliade Rădulescu) și modul în care acestea au contribuit la îmbogățirea și stilizarea limbii române. Adrian Mureșan ni-l readuce în atenție pe Nicolae Steinhardt, insistând asupra modului său rafinat și subtil de a comenta operele literare, îndeosebi pe cele clasice, despre care nu se scrie niciodată destul.

Se întâmplă rar ca un artist plastic să ofere nu doar o operă remarcabilă, ci și o reflecție teoretică asupra artei în general. Este cazul lui Donald Judd, a cărui rigoare formală se combină cu o judecată pătrunzătoare, după cum rezultă din eseul lui Jed Perl. Constantin Pacea meditează și el asupra raportului dintre intenție și hazard în demersul său pictural. Iolanda Malamen îl situează în ambientul artei românești contemporane, care, eliberată de constrângeri, reverberează în plan internațional.

Am avut ocazia de a asista la decernarea, la Roma, a premiilor Europa pentru teatru și am ținut să prezint o relatare despre acest eveniment și despre semnificațiile lui. Teatrul a fost cândva o artă populară și a devenit astăzi una nu elitară, dar minoritară. Forurile europene îi acordă atenție pentru că este o artă eminamente democratică. Dezbaterile de pe scenă urmează un model dialectic și pot constitui un model pentru cele din spațiul public, fie acestea sociale sau politice. Elise Wilk, distinsă autoare de teatru, se pune în poziția spectatorului, căruia îi analizează satisfacțiile, dar și frustrările.

Trăim într-o lume în care economia se bazează mai puțin pe producția materială, cât pe crearea bunurilor intangibile (software, creații culturale, inovații surprinzătoare, dispozitive inteligente). Mircea Coșea examinează cu acuitatea economistului avizat „activele intangibile”, adică pe cele care dau valoare unei întreprinderi, în mod distinct de terenuri, clădiri și mașini unelte.