Urma pasilor pierduti

Poeta Virginia Buzdrug iese la rampa ca un actor grabit sa joace rol dupa rol, imbracand realitatea in,, straie" fastuoase, inadins pregatite pentru a-si sarbatori viata in toata complexitatea ei, cu lumini si umbre, cu urcusuri si coborasuri, dar de fiecare data iesind invingatoare, continuandu-si travestiul vietii in diferite ipostaze.

La brat cu Luna, cu Luceafarul, intr-un alai de stele, poeta penduleaza intre teluric si inalt, printre anotimpuri destramate, aruncand secundele intr-un hau, regenerand sfidator, cautand Urma pasilor pierduti.

Intr-un astfel de discurs poetic amplu pe o intindere de vreo patru sute de pagini, se ambitioneaza sa spuna tot, fara sa mai ascunda nimic in vreun ungher al sufletului, convingandu-ne, pana la urma, sa-i dam dreptate.

Virginia Buzdrug scrie cu ravna, invitandu-ne intr-o calatorie fara sfarsit, fara angoase, ascunzandu-si lacrimile, confesandu-se cu o luciditate dezarmanta.

Ne priveste cu indrazneala, isi pune pe tava trairile, constienta ca viata e ultima carte care trebuie traita pana la ultima fila: Deschid ochii dimineata,/simt ca m-am nascut din nou,/si mi se pare ca viata,/ am primit-o drept cadou/ (Cand).

Ravnind splendoarea, poeta este avida de fastuos, de straie noi, cauta lumini stralucitoare,/ ziua in amiaza mare,/ razele sa incalzeasca,/ sa patrunda-n larga zare/.(Cand)

Cautandu-si confortul psihic intr-un carpe diem, poeta se disculpa pentru asa-numitele insomnii, evadand in vis. Nu intamplator, volumul se deschide cu poemul Mi-am permis sa visez.

Continuand pe aceeasi idee a refugiului in vis, poeta isi deruleaza calatoria imaginara: Sub cerul plin de stele,/ visele sa-mi impletesc,/ insa implinirea este posibila doar printr-un zbor chagallian, pe deasupra caselor, plonjand intr-un eden, "intr-o gradina cu flori", cuprinzand in brate, Luna-n vis,/ Doamne, cat e de frumoasa viata scursa-n Paradis/. Viata ii apare ca un caleidoscop "pe un pat de flori mi-asterne,/ un cearsaf plin de culori,/ si ma-nalta apoi spre nori/. (Nedumerire)

Cu aceeasi luciditate, poeta compune scenariul unui cotidian invins, invocand cu nostalgie spatiul rural de altadata, cu valori traditionale perene, in contrast cu realitatea de astazi, dezbracata de frumusete, insa o face cu amaraciune, nerecurgand la un registru stilistic acid, acuzator, ci doar constata cu amaraciune surparea valorilor, cautand solutii de a da un sens vietii sale prin evadare in vis, intr-un spatiu imaginar astral unde totul pare sa se incarce de frumusete si de vraja Lunii.

Demersul estetic al Virginiei Buzdrug este acela de a-si juca rolurile vietii /sub al meu cer instelat,/ chiar pe-a noptii vrajitoare/, alaturi de Luna si de Luceafar, asteptand sa se deruleze spectacolul vietii: / Si se pregatesc de scena,/ Sa deschida larg cortina,/ Greierasul cu pricina,/ Cu vioara lui straveche,/ a inceput a concerta. (Concertul noptii)

In acest spectacol plin de fast, poeta creeaza o trapa intunecoasa ca si cum ar smulge "valul de purpura si aur peste tarana cea grea", un vers eminescian in spatele caruia se ascunde poeta, uitand de toate. Cu aceeasi luciditate, poeta isi exprima raspicat deziluzia pe care o traieste intr-o societate nedreapta. In aceasta ipostaza de tribun fara rezerve, de pe aceeasi scena, lasa sa se vada culisele, aratand cu degetul, parca, usile inchise unde se fac si se desfac legi, unde cei de la putere devin mici dumnezei, sfidand si adunandu-si averi, intr-o societate in care predomina nonvalorile, dar, in acelasi timp, asistam la neputinta omului simplu de a iesi din ghearele saraciei si ale devalorizarii.

Tendinta aceasta de a oferi umbrele si luminile unei vieti traite ca spectacol este intalnita de la un capat la altul al volumului Urma pasilor pierduti.

Exista un amestec de registre stilistice, un amalgam de iluzii si deziluzii, totul pare a fi cioplit din contraste, din alb si negru, trairi contradictorii, dar la fel de puternice si de autentice.

Dar, continuandu-si confesiunea, poeta iese din acest balast cotidian, cautand o compensatie pe care o gaseste prin evadarea in vis, construindu-si ipostaze lirice incarcate de sublim, de candoare, de traire autentica a vietii la scena deschisa: Din frunza ruginie a nucului batran,/ mi-am incropit o rochie de toamna, /Iar cand imbrac parfumul in plaman,/ Patrunde, ma ridica, ma recheama

/Din florile ce-si leapada petala,/ Cununa-mi fac s-o port in nopti de vis,/ Cand toamna vrea sa-si schimbe iar vestala,/ Sa pot zbura iar ca un ibis/. (O pagina de carte)

Credem ca aceste doua strofe sunt o profesiune de credinta, un nucleu poetic de la care iradiaza in cercuri concentrice culorile unei vieti vazute ca un curcubeu.

Evadarea in natura, in acordurile muzicii clasice, precum cea interpretata de Andre Rieu si Clayderman, par a fi solutii compensatorii pentru uratul vietii cotidiene. Poeta ofera infinite cai de a gusta din plin bucuria de a trai in mirajul naturii: a bea din stropi de roua, soarele zambeste, trilul pasarilor, acordurile sfioase sau rascolitoare ale vantului, primavara incarcata de flori, vara blanda, toamna aramie, toate trec prin sufletul poetei.

Starea de dor traverseaza poemele de la un capat la altul al cartii, caci cautarea pasilor pierduti poate fi o metafora pentru cautarea iubirii: C-as vrea s-o tin la mine sa se regenereze, /s-o fac sa nu mai plece nicicand din viata mea,/ La capatul luminii sa am ce arata (Pata de culoare)

Acelasi zbor chagallian revine ca un laitmotiv in mai multe poeme, fiind tot o cale de vindecare in acordurile rapsodiei lui Enescu sau ascultand Valurile Dunarii sau secvente din arii din opere celebre.

Discursul liric al poetei Virginiei Buzdrug este amplu, cuprinzator, nu-i scapa nimic din maruntisurile vietii care se deruleaza ametitor, fie intr-un balans cotidian in care oamenii par niste marionete, fie in astral, prin zbor si evadare in vis.

De cele mai multe ori, discursul este colocvial, intr-un registru ludic, cu rima jucausa, ce ne aminteste de idilele lui George Cosbuc, alteori tonul este melancolic, cu versuri lungi, sugerand o hora existentiala, cu miscari lente si ametitoare, compusa din lumini si umbre, cum pare a-i fi destinul avatar, ratacind pe urma pasilor pierduti.

Emotionante sunt poemele din finalul volumului, incarcate de o latenta neputinta, intr-un efort de a se regasi in lumina: Lacrimi reci scutura cerul, /Pe pamantul de clestar,/ Ma lovesc parca pe mine,/ Sub un cer autumnal/ Ma fortez sa tin cararea,/ Nu stiu daca reusesc,/ Ma lovesc de zidul noptii, /Intuneric fara somn (Ploua iar).

Cu un ultim efort, poeta cere indurare poeziei, singura care o izbaveste de amarul vietii. Este ipostaza unui eu zburdand prin lume, ca un fluture nauc, izbindu-se de intuneric, dar iesind mereu la rampa in lumina reflectoarelor, ca un actor grabit, dezvaluind frumusetea lumii, culorile ei, privind-o printr-un caleidoscop, fiind singura cale de sublimare a vietii.