Pachet Daniela Bordei

Decadente – Daniela Bordei

Indiferent daca ai parcurs mai putin, mai mult sau aproape tot drumul existentei tale, oricand te poti surprinde ajuns la marginea unei prapastii, incapabil sa intelegi cum ai ajuns acolo, daca te-ai tarat sau te-au impins altii, daca te-ai rostogolit dupa o cadere serioasa sau pur si simplu ai pierdut calea. Nimic nu mai conteaza pentru cel care vede doar haul din fata sa, nici iubirea celor dragi, nici trecutul si nici viitorul… nici macar el.

Oricare ar fie ele, dependentele ne arata vulnerabilitatea si disponibilitatea de a accepta calea usoara, evitand lupta cu demonii din noi. Structurata in patru romane distincte, Decadente este o radiografie a tentatiilor tinerilor, intr-o lume erodata de neincredere si prea putin dornica sa intinda mana sa te traga de la marginea prapastiei.

Noua carte a Danielei Bordei, atat de inspirat intitulata „Decadente”, reprezinta o fresca fidela a ratacirilor adolescentine, din pacate atat de des-intalnite astazi in peisajul cotidian, catre colapsul total al personalitatii si esecul absolut pe care ajunge sa le experimenteze o tanara ce la prima vedere pare a avea toate atuurile de care are nevoie cineva la inceput de drum pentru a reusi sa-si construiasca o viata luminoasa.

Dincolo de a fi doar un banal instantaneu al unei parti lugubre a cotidianului, povestea pe care ne-o ofera autoarea surprinde insa prin subtilitatea psihologica a analizei de viata, fiind totodata si o radiografie a unui psihic fragil si vulnerabil, asa cum sunt de regula cele aflate la momentul trairii marilor sperante. Un psihic care se dovedeste de-a dreptul fracturat intre reperele, sentimentele si emotiile unei copilarii idilice, pe de o parte, si traumele si insingurarea unei adolescente care ajunge sa se simta a nimanui si complet abandonata, pe de alta parte. Astfel, cartea ne dezvaluie un cerc vicios ce cuprinde mai multe generatii intr-o desfasurare de lucruri freudiana in care ratacirile si pacatele parintilor se metamorfozeaza mai departe in tristetile, poverile si dramele copiilor, impingandu-i si pe acestia din urma in pacat si greseala si aruncandu-i pe cele mai obscure cai ale vietii. Ratacirea devine din ce in ce mai debusolanta de la o generatie la alta, sub inertia caruselului unui „firesc” social tot mai degenerat organic, artificial si vicios, care ajunge sa descompuna piesa cu piesa in vartejul creat tot ceea ce ar fi trebuit sa fie spatiul spiritual al familiei. Un spatiu care degenereaza astfel intr-o forma lipsita de continut, de tot ce inseamna emotie, sentiment, traire comuna si impartasita cu ceilalti, devenind cenusa si ruina sufleteasca, un amalgam de relatii formale, obligatii si reflexe cotidiene ce creeaza iluzia bunastarii intr-o patetica si lipsita de perspectiva incercare de a acoperi cu ipocrizie decaderea morala a ceea ce ar fi trebuit sa fie o familie in adevaratul sens al cuvantului.

„Decadente” este o poveste tragica despre destinul unei adolescente care se vede coplesita de sentimentul de abandon ce o amputeaza emotional si o arunca intr-un haos existential care degenereaza progresiv. Trecerea de la o etapa la alta in acest parcurs fatalist este marcata de unele sclipiri de luciditate ale protagonistei, declansate de impletirea unor amintiri cu anumite intamplari pe care destinul i le scoate in cale parca pentru a-i prefigura dezastrul catre care se indreapta si a-i mai oferi o sansa de a incerca sa faca calea intoarsa. Din pacate, sub iluzia ca parcursul poate fi controlat chiar si dupa depasirea anumitor praguri critice, aceste sclipiri de constiinta devin tot mai pasagere pe masura ce drumul se apropie de final, ajungand chiar sa fie alungate in graba si abandonate intr-o ceata din ce in ce mai deasa care invaluie mintea si existenta tinerei. In aceste conditii, finalitatea devine previzibila iar destinul isi arata inca o data fatalitatea ce scoate la iveala implacabilitatea urzelilor tesute cu mult inainte de generatiile anterioare. Colapsul tinerei reprezinta totodata esecul parintilor ei, care la randul lui pare a fi o reflexie a unor rataciri din tineretea bunicilor, inscriindu-se intr-un tablou care reflecta pe fundal degenerarea, decadenta morala a unei intregi lumi careia ii cad victime cu predilectie copiii, atat de fragili si de vulnerabili in fata durerilor sufletesti provocate tocmai de cei care trebuie sa-i protejeze.

Mihai-Bogdan MARIAN

Casa cu patru ferestre – Daniela Bordei

Construim lumea in care traim precum o casa. Ii inaltam peretii si securizam geamurile si usile pentru ca nimeni si nimic sa nu patrunda si sa ne sparga bula de iluzie ca suntem in siguranta. Navigam intr-un ocean de vise si inchipuiri, ingramaditi in siajul unor concepte in care deseori nu ne regasim pentru ca fie ne-au fost impuse, fie le-am copiat de la altii, convinsi ca ni se vor potrivi si noua. Tot mai instrainati, ne hranim cu himere, traind in universuri personale, in care gandurile par figuratie intr-un film suprarealist. Dincolo de usile care se inchid in urma noastra, ignoram lumea, convinsi ca noi stabilim regulile jocului. Pana cand lumea asta necunoscuta noua schimba jocul, si ne trezim prizonierii propriilor noastre strategii de izolare.

Patru destine aflate sub acelasi acoperis ajung sa se descopere si sa-si deschida universurile intr-o situatie pe care nici nu au generat-o si nici nu o pot controla. Cateodata, viata ne pune in fata unor provocari mai mari decat edificiile construite de noi pentru a ne salva. Si atunci, abia atunci, incepem sa traim cu adevarat.

„Casa cu patru ferestre”, creionata cu atata talent de catre Daniela Bordei, reprezinta o carte cat o revelatie pentru noi toti, care astazi suntem nevoiti sa infruntam provocarile unui prezent atat de ciudat, ale carui unduiri haotice ne invaluie ca intr-o ceata perspectiva asupra viitorului, devenit dintr-o data atat de incert.

Povestea celor trei familii, a batranului colonel si a atat de discretei si vrednicei menajere care isi intersecteaza destinele, cu totii, in interiorul Casei cu patru ferestre imaginata de Daniela Bordei este de fapt o poveste a arhetipurilor sociale care dau consistenta societatii noastre. Este introspectia unui microunivers in care ne putem regasi cu usurinta locul fiecare dintre noi si care ne releva cu fidelitate legitatile ce guverneaza intocmai intregul ansamblu social, ajutandu-ne sa intelegem adevarata dimensiune a provocarilor prezentului. Iar aici, Daniela Bordei face dovada unei subtilitati analitice de mare finete, care vine sa releve faptul ca actuala criza sistemica pe care o traverseaza planeta constituie totodata si un moment care ne faciliteaza accesarea adevarului. A acelui adevar care ne pune fata in fata, fara menajamente, cu propriile erori si rataciri printre aspiratiile iluzorii promovate de o societate orientata catre artificial si care s-a indepartat prea mult de firescul lucrurilor sub mirajul dinamismului social atat de accelerat, al economiei de consum fundamentata pe efemer si al distractiilor frivole lipsite de continut. Un adevar in a carui puternica stralucire care ne destrama perdeaua de iluzii ce ne guverna existenta cotidiana de pana acum ne rasar acele valori perene si imuabile, precum dragostea de oameni si de familie, harnicia si modestia, smerenia si credinta in divinitate si intr-un rost al existentei omului pe pamant.

Astfel, dupa risipirea tuturor acestor iluzii care sub aparenta unei socializari excesive de fapt ne-au indepartat de oameni si chiar de noi insine, inchizandu-ne in matrice existentiale inguste, „Casa cu patru ferestre” ni se arata ca o insula de speranta in haosul generat de actuala criza, ce ne ofera sansa, dincolo de temerile si de fricile noastre, de a ne redescoperi fiecare propriul univers interior dar si sa ajungem sa cunoastem adevarata valoare a oamenilor din jurul nostru. In acest sens, doctorul altruist si iubitor de oameni si menajera harnica si modesta reprezinta doua modele si, totodata, punti catre iesirea din abis, catre redescoperirea esentei lucrurilor, acestia fiind in firul povestii tesute de Daniela Bordei chiar acei pivoti in jurul carora renaste spiritul de comunitate capabil sa salveze sufletele si vietile celorlalti. Iar in acest spirit de comunitate renascut ca prin minune din adancurile disperarii urmarind licarul acelor valori imuabile, cu caracter universal, consta si revelatia pe care ne-o deschide dinainte aceasta carte. Practic, ea ne ofera solutia pentru depasirea actualei crize generate de o stranie pandemie care a zdruncinat temeliile societatii noastre ducand in incertitudine toate dimensiunile existentei umane. Ea ne arata calea de urmat, aceea a intoarcerii catre sine, catre ceilalti si catre Dumnezeu pentru a recupera sentimentul comunitatii organice pe care se poate reconstrui, din aproape in aproape, o societate care sa corespunda nevoilor firesti de evolutie ale omului. Asadar, redescoperirea comunitatii si a sentimentului de apartenenta la aceasta reprezinta calea de urmat pentru vindecarea ranilor provocate de ratacirile omului printre meandrele societatii de masa si paroxismul dorintelor egoiste orientate catre valori artificiale si dezumanizante, rataciri care de altfel au si potentat manifestarea multidimensionala a actualei crize pe care o traverseaza omenirea.  

Recurs la iubire – Daniela Bordei

Nu stiu daca am fost Alma, cum nu stiu nici cine e Tudor. Oricare dintre ei sunt doar replici ale oricaruia dintre noi. Nici macar nu trebuie sa ne numim asa. Indiferent ce nume porti si cine ai vrea sa fii, viata te va provoca sa faci alegeri care iti vor marca intreaga existenta. Cautarile celor doi depasesc sfera banalului, epicul nu vine la scena sa faca spectacol si sa astepte ovatii. Acolo, in fata tuturor vine universul nostru, in care ne regasim, ne cufundam si ne pierdem ca sa ne descoperim de fiecare data altii, dar de fapt aceiasi, incapabili sa stim daca alegerile ne schimba sau daca schimbarile ne aleg.

Un subiect vesnic actual despre lucruri pe care credem ca le cunoastem, pentru ca ne compun existenta: iubire, regrete, asteptari, renuntari, regasiri. Pornit in doua personaje prezentate in oglinda – una care uneori deformeaza realitatea idealizand-o, ca mai apoi sa o arate dezgolita, impudic de directa si patrunzatoare –, romanul se parcurge relativ usor pentru ca cititorul devine parte a actului artistic, prin simpla raportare la povestea personajelor, una extrem de familiara oricui.

Dupa primele capitole care adancesc analiza psihologica si pregatesc terenul explicatiilor si parcursului ulterior, cartea declanseaza o multitudine de stari prin alaturarea altor personaje care umplu scena expunandu-si cea mai buna versiune a lor, vocale si totusi, paradoxal, extrem de incapabile sa comunice si sa exprime clar ceea ce isi doresc de la ele sau ceilalti. Relatiile personajelor se cladesc in jurul ideii de timp. Daca Alma porneste adolescenta sa-si cutreiere sufletul si sa ii descopere meandrele, indragostita mai degraba de ea, si de un ideal, decat de Tudor, pe parcurs o regasim dispusa la mici excese si abateri, realista in privinta romantismului unei relatii si hotarata ca ideea de fericire totala si perpetua este un mit, in timp ce viata este cat se poate de reala. Fiecare zi este o provocare, o incercare de a scapa de dependente si clisee, o lupta cu ea, cu frica de singuratate si esec. Fiecare fleac se adauga lucrurilor mari care o vor indeparta de oglinda in care si-a proiectat viata, alegandu-si bataliile, infrangerile si victoriile. A facut orice a crezut ca este necesar ca sa se inteleaga si accepte, fara a se distruge pe ea sau pe cei dragi. Finalul o gaseste asa cum si-o va dori fiecare dintre cititori privindu-se prin propria lui oglinda.

„Recurs la iubire” este un fascinant roman de dragoste, un compendiu al povestilor mai mult sau mai putin fericite care insotesc parcursul plin de tragism si emotie al individuatiei feminine, ce se desfasoara la cumpana dintre idealismul volatil al adolescentei si pragmatismul rece al maturitatii care ne face prizonierii propriilor alegeri. Dar cartea Danielei Bordei, mai inainte de a fi un roman al dragostei impartasite, este un roman al dragostei de sine, al incercarilor disperate ale protagonistei de a sparge caracterul rutinier si banal catre care ne poarta pe fiecare inertia existentiala, cu scopul de a cauta desavarsirea unei personalitati speciale, altfel decat cea valorizata in cadrul tiparelor traditionale. Din acest punct de vedere, „Recurs la iubire” este si o oda adusa principiului carpe diem, insa nu una care vine neaparat sa glorifice acest modus vivendi, ci una care mai degraba reuseste sa evidentieze faptul ca incercand mereu sa traim clipa pentru a deveni personalitati complexe riscam sa esuam pe carari nebanuite si inselatoare, care ne pot indeparta de jonctiunea cu fericirea si implinirea de sine. In acest sens, a fi special si complex nu se incadreaza intotdeauna intr-un registru pozitiv, ducandu-ne mai aproape de varfurile desavarsirii personalitatii si de intalnirea cu fericirea, ci poate fi chiar sinonim cu starea de confuzie si disperare, de scufundare in abisul unei existente in care experientele neterminate si neconsumate ajung sa se intrepatrunda si sa se suprapuna unele cu celelalte, aruncandu-ne intr-un haos perpetuu, emotional, sentimental si rational deopotriva.

Astfel, daca prima parte a romanului vine sa zugraveasca o pasionala poveste de dragoste intre doi adolescenti frumosi si puri, care par a fi avut norocul de a fi adusi laolalta de catre misterioasele legi ale universului, deschizandu-li-se calea catre fericire, restul romanului face loc, treptat, erotismului si dorintei carnale. Acestea din urma vin sa inlocuiasca dragostea pasionala, totala, care aduce la un loc nu numai trupurile, ci si sufletele, si o reduc doar la trairile intense ale experientelor amoroase si la extazul de moment, care in viata eroinei ajung sa surclaseze iubirea adevarata, care presupune acel tip de daruire si sacrificiu de sine care aduce implinirea intregului traind unul prin celalalt, caci acolo unde poate fi vorba de mai mult decat doua jumatati nu ne mai aflam in situatia unui intreg, respectiv a unui cuplu sortit sa atinga totalitatea si desavarsirea protagonistilor unul prin celalalt. Tot asa, si protagonista romanului, incercand sa scape de emotia negativa a clipelor de singuratate traite in copilarie, intr-un mod fatal cauta si face acele alegeri care invariabil o duc catre accentuarea starii de singuratate, confirmand zicala potrivit careia „de ceea ce iti e frica, de aia nu scapi”.

Pornita ca un roman al dragostei de cuplu, cartea Danielei Bordei capata catre final accentele unui roman al insingurarii si al instrainarii de lume, de iubiri si de sperante, purtand pecetea iluziei unei luciditati pragmatice construite de protagonista cu pretul atator si atator alegeri si experiente intense, dar efemere si dureroase, care pe fond insa vin sa ne releve crudul adevar ca incercand sa luam totul de la viata cel mai adesea sfarsim prin a avea nimic, nimic din ce am cautat, ci cu totul altceva, pierzandu-ne inclusiv pe noi printre meandrele unei existente aparent speciale, insa pe fond tributare tot unui soi de banalitate, una aducatoare de nefericire. Pana la urma viata ne scoate la acel liman, scaldat in razele soarelui sau umbrit de apasarea norilor, catre care ne-au purtat propriile alegeri, prizoniere ale unor dorinte mai mult sau mai putin constiente, sanctionate cu fatalitate de curgerea molcoma si inselatoare a timpului care nu inceteaza sa ne aduca, cu o ciclicitate redundanta pe alocuri, in centrul unor ipostaze surprinzatoare, atat de asemanatoare dar deopotriva si de deosebite, purtatoare de disperare dar si de speranta.

Mihai-Bogdan MARIAN